Când „devenirea întru devenire” devine devenirea întru mașinărie

Mașina se oprește (Mașina Apocalipsei), TNI*

Gândit și conceput ca un spectacol-lectură, ce are la bază fragmente  din trei opere al căror mesaj este regândit din perspectiva unui „basm al ființei căzute”, în care plot-ul aproape se pierde sufocat de elementele colaterale acestuia, Mașina se oprește (Mașina Apocalipsei) este o reprezentație destul de bizară.

Hibriditatea face parte din intenția de a revitaliza modul de producție și practicile artistice din teatrul contemporan – cum aflăm din prezentarea făcută spectacolului, dar spectacolul în sine nu reușește să creeze cu adevărat o stare de tensiune interioară. În miezul lui se află o digresiune (amplă și uneori redundantă) despre relația vechiului om cu universul (directă, profund modelatoare, generatoare de emoții și conștiință) pusă față în față cu ruptura provocată de Logos (creștinism, printre altele!), dorința omului de a-și confirma individualitatea și, în fine, Mașina (sau mașinăria, noul Zeu al lumii moderne). Se avansează printre concepte (deși tocmai ele ne-au îndepărtat „de stele și de soare”), se generează fraze înalte al căror rol profetic e superfluu („Tot ce reușim să facem cu iubirea noastră frățească este să ne închidem unul în altul”, „Ceea ce ne lipsește e viața cosmică”, „Umanitatea era goală”, „Forța brută poate zgâria iarba, dar nu o poate împiedica să crească”), se pledează pentru găsirea unei căi pe cont propriu și pentru revenirea la sensul major a ceea ce e ființa.

Pe acest fundal impregnat de concepte (reprezentația începe de altfel, în manieră narativă, cu „povestea” conținută de un manuscris, un text nu atât despre magie, cât despre istoria magiei: „Balaurul apocalipsei”) se țese imaginea unei subterane (deloc dostoievskiene, ci cât se poate de concrete, cu oameni captivi în universuri perfect suficiente în care totul e posibil printr-o simplă apăsare de buton, în care se șterge granița dintre aproape și departe, în care totul este identic și se elimină orice dorință, căci orice e la un clic distanță). În lumea de jos, în care Mașina controlează totul, omul a devenit el însuși un mecanism cu minime impulsuri de conștiință și în care eu sunt tu și noi ne suprapunem  celorlalți, deși, paradoxal, existăm și ne visăm individualități. Perechea mamă-fiu e scindată în multiple cupluri, pierzându-și astfel caracterul individual, subliniindu-se stereotipizarea,  înstrăinarea (nu întâmplător Fiul are când chip de femeie, când de bărbat). În acest mecanism perfect intervine o hibă: dorința Fiului de a ajunge la lumina propriu-zisă (și, implicit, la cea a conștiinței), înțelegerea că „Mașina trăiește, nu și viețile noastre”. Recuperarea pentru o clipă a vederii e urmată de mila și de dezgustul mamei și apoi de triumful Mașinii. O distopie.

Dublarea însă de inserțiile lirico-filosofice în registru înalt, prețiozitatea tonalităților, sublinierea tezei fac ca totul să dobândească un caracter didactic și tocmai conștiința spectatorului să se retragă, asaltată de mesaj. Se creează un straniu amestec de abscons și explicit.

Dar cum spectacolul a fost gândit în cadrul unui proiect teatral (UnderAct), deci al unui experiment, e opțiunea regizorului Tilman Hecker…

Interesant mi s-a părut modul în care s-a lucrat cu distanța (și distanțarea) față de celălalt la nivelul mișcării scenice. Interacțiunea verbală implică aici de fiecare dată o subliniere a înstrăinării. Actorii se plasează în spații diferite, privirea către ei e obstrucționată (sau presupune adesea efortul spectatorului) – de altfel, adeseori, aceasta nici nu mai e necesară, căci intenția a fost să se sublinieze faptul că toți suntem în subterană. Mișcarea cu ritmuri sacadate e întotdeauna a fiecăruia pentru sine, nu spre celălalt. Întâlnirea e mai degrabă dorință și repede sancționată. În mijlocul lumii e o imensă mașinărie, care lasă (retrăgându-se în sus, barând deschiderea spre „stele”) o aparentă libertate de mișcare. Lumina artificială puternică în locul luminii conștiinței.

Dacă îți place postura discipolului nesocratic, e un experiment interesant. Dar dacă ai alergie la „magister dixit” poți căuta pe cont propriu lumina.

 

*Distribuția: Andreea Boboc, Georgeta Burdujan, Adi Cărăuleanu, Petru Ciubotaru, Haruna Condurache, Petronela Grigorescu, Andrei Sava, Catinca Tudose, Gelu Zaharia, Oana Severin (vioară), Ramona Cojocaru (pian)

regie/scenariu/stage design: Tilman Hecker

asistent regie/producător delegat/dramaturgy adviser: Biatrice Cozmolici

costume: Rodica Arghir

muzică și aranjament muzical: Ramona Cojocaru, Oana Severin

light design: Bogdan Pălie, Iulian Ipate, Tilman Hecker

sound design: Adrian Păduraru

traducere scenariu: Radu Cucuteanu, Maria Teodora Medeleanu, Alexandra Bandac

Spectacolul este realizat în cadrul proiectului UnderAct – Program de rezidențe și mobilitate artistică al cărui scop este de a oferi artiștilor ieșeni oportunități de explorare a procesului de creație, prin facilitarea schimbului de experiență între artiști din spațiul cultural național și internațional.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.