un bărbat încă tînăr, în fereastra bucătăriei, hotărît să rămână / aici, / convins că aceasta este metoda perfectă de-a dispărea/fără urmă.
Volumul Insectarul Coman se construiește ca un fals jurnal liric, „jurnalul” unui „bărbat încă tânăr”, care a uitat cum să trăiască. Existența sa oscilează între două lumi: cea a rutinei, a cafelei, a țigării, a vieții domestice, alături de cea a reveriei, a amintirilor încă vii, populate de imaginea unei femei-capcană, capabile să-i redea pentru o clipă senzația autentică a fericirii.
Cititorul pătrunde astfel în intimitatea unei conștiințe tensionate, în gândurile unui om care, deși pare fericit, își trăiește zilnic propria dispariție. În cazul lui, fericirea e doar o mască: în realitate, el este un profund nefericit, prins într-o viață dominată de rațiune, de rutină, de resemnare. O viață care nu-i aparține și care îl golește treptat de orice autenticitate, transformându-l într-o nălucă, într-o imagine în alb, de care nimeni nu-și va mai aminti atunci când va înceta să fie.
cîteva cafele în plus nu mai înseamnă nimic, / nopțile pierdute nu mai intră la socoteală, nici tutunul, / nici sexul în care ne-am pus atîtea speranțe. / linie la capătul crizei : libidinoși nu am fost, / viața nu ne-am trăit-o, / lucrurile în care am crezut s-au împlinit / mult înainte de vreme. / de-acum capul pe umeri, copiii în parc, / plimbările doar pînă la Lidl și-napoi, / salutînd bețivii din Class.
Viața acestui „personaj” proiectat cu subtilitate este învăluită în fumul gros al deprimării, redusă la o succesiune de gesturi mecanice, golite de sens. Realitatea în care trăiește pare un spectacol pre-regizat, în care fiecare replică, fiecare mișcare sunt „dictate” de un scenariu prestabilit. Pasiunea a dispărut. La fel, spontaneitatea și autenticitatea. Ca zațul unei cafele amare, au rămas resemnarea și simularea.
Relația de cuplu este descrisă sec, lipsită de căldură sau emoție: femeia de lângă el nu este iubirea vieții lui, ci cea care „i-a întins tricourile la uscat”, cea care participă la rutina domestică fără să mai trezească vreo tresărire. Gesturi precum pregătirea cafelei nu mai sunt semne ale grijii, ci simple reflexe. Copiii, deși prezenți în fundalul existenței, par doar elemente secundare, abia schițate, sugerând o relație rece, impersonală. Această distanță se naște din incapacitatea acestui alter-ego ficțional de a se lăsa atins de emoție, din frica de a simți, de a iubi cu adevărat. În universul construit ca un insectar, lipsit de căldură și de pulsiunea vieții, totul poartă gustul amărui al cafelei, al singurătății cronice pe care uneori o domolește cu o pungă de pufuleți, cu o imagine salvată pe telefon sau un videoclip vechi cu iubita din tinerețe.
Postul de profesor „la cel mai tare liceu” nu este nici el o sursă de împlinire. Acesta se alătură celorlalte roluri pe care le îndeplinește cu o corectitudine obosită, dar fără vreun entuziasm real. Monotonia, regretele și izolarea se acumulează, transformând totul într-un calvar tăcut, pe care trebuie să-l îndure și, mai ales, să mimeze firescul cu zâmbetul celui care „nu vrea să-i rănească pe ceilalți”. Astfel, existența „personajului” proiectat în insectar nu este nimic mai mult decât o dispariție controlată, o moarte lentă în interiorul unei vieți aparent perfecte.
tocul ușii a păstrat trei zile la rînd / mirosul cremei tale de mâini: / de fiecare dată înainte să ies în oraș / atingeam în treacăt locul acela –
doar cîteva miimi de secundă – / suficient cât să mă fi mișcat de la locul meu / și să-ți fi spus. / dar eu n-am făcut decît să-mi aprind țigara / și să laud orașul acela necunoscut.
când te simți foarte singur și deschizi telefonul, cărticica de rugăciuni / Samsung Galaxy în care porți pe ascuns iconița ta norocoasă, / filmulețul cu ea masturbîndu-se la care te rogi pînă trece / plăcerea
Mica pată de lumină pe care o regăsește în mijlocul dispariției constante ce i-a devenit viață este imaginea femeii iubite cu câteva veri în urmă. Este pentru prima dată când înțelegem că acest „el” a fost capabil să simtă, că o altă prezență a reușit să-l dezarmeze complet. Gestul de a mângâia zilnic tocul ușii atins de ea spune totul: e dorință, e venerație, e nevoia disperată de a o simți aproape – fie chiar și pentru o fracțiune de secundă. Lipsa curajului „a fost întotdeauna cea care i-a ghidat mișcările”, cea care l-a tras înapoi. În ultima noapte la Istanbul ar fi putut să-i spună orice: că o iubește, că o vrea lângă el, că e tot ce contează, dar a ales, din nou, tăcerea. A preferat să-și aprindă o țigară și să laude orașul ca să acopere golul din el.
Întâlnim astfel un alt Vlad, un frate aproape geamăn, anticipând personajul din Mai puțin decât dragostea, de Bogdan Crețu. Vlad trăiește prizonier într-un trecut care îl sufocă și îl blochează, în timp ce bărbatul din Insectarul Coman nu rămâne ancorat acolo, ci transformă trecutul într-un mecanism de supraviețuire. Nu se afundă în el, ci îl ține aproape ca pe un pansament necesar. Are nevoie de acea vară, de mesajele de la „tipa de atunci”, de filmulețul pe care soția ar înnebuni dacă l-ar vedea, doar pentru a simți uneori că încă mai e viu, că n-a fost complet înghițit de viața aceea străină și perfectă doar în aparență.
acum mintea mea e o uriașă plantă porno ajunsă / la maturitate / supraviețuind de una singură / într-un organism devastat.
Epilogul „jurnalului” întărește nota deprimantă, lipsită de speranță. Iubirea, fericirea, libertatea, toate rămân imposibile în viața acestui „personaj” liric dominat de o rațiune tăioasă și de fantasme pe care nu vrea să le alunge. Luciditatea, ancorarea în real nu-i permit să trăiască așa cum ar vrea, să-și părăsească soția și copiii, să fie alături de femeia pe care o iubește. „20 de ani împreună și iată-ne ajunși aici (dar să nu afle părinții, să-i protejăm pe copii)” – un gând brutal, devastator, care scoate la lumină conveniența.
Avem, așadar, în față un „jurnal” al suferinței, al regretului și al neputinței. Un „jurnal” care nu caută răspunsuri, ci doar o supapă. Un „jurnal” în versuri reflectând tăceri și resemnări, care se termină într-o notă apăsată (și apăsătoare), o concluzie dezolantă: „viața nu ne-am trăit-o. / orice / numai scoate-mă de aici / (scoate-mă imediat de aici)”. E ultimul efort al unui om care nu mai cere fericire, ci doar izbăvire. Nu mai caută sens, ci o portiță de scăpare. „Jurnalul” nu se încheie cu o eliberare, ci mai degrabă cu o acceptare resemnată, o renunțare la ideea de a-și face planuri de viitor, de a mai spera că, într-un final, ceva se va schimba.
Remarcabilă „punere în scenă” prin poezie a unui mod de a trăi ce cartografiază non-existența unui „personaj” sufocat de imediat. Remarcabil jocul propus de Dan Coman în Insectarul Coman – întoarcerea pe dos a realității, proiectarea unor măști. Căci în spatele „jurnalului” nu omul Dan Coman se ascunde, ci mulți dintre noi, cei care ne trezim răstigniți în insectarul vieții.
*Ariana Spiridon-Timofte este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
