Un oraș la marginea marelui oraș. Case risipite pe străzile înguste. Toate identice, la fel ca oamenii. Draperiile nu îți permit să privești mai departe de ceea ce se vede din exterior, nu îți permit să vezi omul în cea mai nudă și mai animalică formă a sa. Dar tu știi asta deja. Tocmai de aceea renunți la a mai bate la ușă și te îndrepți cu pași lenți spre propria casă, care, asemenea celorlalte, te ascunde de ochii lumii, te vede așa cum ești, fără haine și fără măștile, toate gri, pe care le porți dintr-un soi de obișnuință-indiferență.
Nu asta-i viața, o suită de papuci de pluș, bluze largi și chiloți comozi, nu ăștia suntem noi cu adevărat, dezbrăcați de măști și etichete în toată manifestarea noastră domestică? […] Deși vedem, închidem ochii. Ca, orbiți, să pocnim un zid, să ne-arătăm că e acolo, că ne blochează calea.
Omul, singura ființă care are nevoie de un întreg set de măști pentru a putea înfrunta lumea zi de zi. O lume tot de el creată – de toate dorințele și așteptările sale care, nici măcar prin divina perfecțiune, nu pot fi atinse. Ne place să pretindem, să demonstrăm celorlalți, să rostim cuvinte de laudă adresate nouă înșine în văzul lumii, însă, odată ce ușa de la intrare este încuiată, odată ce geamurile sunt acoperite de acel material textil gros, îmbibat de praful propriilor amintiri, suntem cu adevărat noi. Acea variantă a noastră pe care ceilalți nu trebuie să o descopere sub nicio formă, pentru că asta ar însemna că vom fi văzuți pentru prima și poate ultima dată vulnerabili. Acea vulnerabilitate specifică omului modern care, din frica de a nu se dezamăgi, de a nu-și privi eșecul în față, preferă să îi dezamăgească pe ceilalți.
Comunitatea existentă în romanul Rupturi, scris de George C. Dumitru, nu oferă doar o copie fidelă a realității, ci mai mult decât atât. Este însăși realitatea pe care încercăm să o evităm atât de mult, atât de des. Acea realitate care, dacă într-o zi ne-ar bate la ușă, nu i-am răspunde. Și tocmai ea schițează un anumit contur comunității prezente în carte. Mai mult decât atât, romanul oferă o imagine a fiecărui om, a fiecărui personaj care, la un moment dat, chiar dacă timp de doar câteva clipe, s-a intersectat cu viața lui Daniel. Totuși, conturul individual al oamenilor nu iese la iveală decât în momentul în care un adolescent cade de la etajul al treilea, momentul în care în sfârșit, după o lungă perioadă de tăcere, comunitatea are un nou subiect de discuție seara, sorbind din doze de bere sau la un pahar de vin pe terasă. Pentru Daniel, însă, această căzătură, la prima vedere accidentală, reprezintă mult mai mult decât un prilej de a vorbi cu vecinii pe care îi vede în fiecare zi plecând la serviciu, dar cărora nu le adresează nicio vorbă, reprezintă clipa în care, după ani întregi de relativ echilibru, are de a face cu o nouă incertitudine. Incertitudinea că propriul băiat, pe care îl vede doar două zile pe săptămână, pe care îl simte din ce în ce mai mult ca fiind un străin ce îi calcă pragul exclusiv o dată la două week-end-uri, ar putea fi implicat.
Asemenea tuturor, Daniel închide în primă fază ochii. Pășește neîncrezător în întunericul pe care tot el și fricile sale l-au creat. Închide ochii pentru a-și evita propriile gânduri, propriile bănuieli pe care un părinte are voie să le aibă, dar niciodată să le rostească, propria neînțelegere și captivitate într-o lume a adolescenților pe care nu o mai cunoaște sau poate nici măcar nu a cunoscut-o vreodată cu adevărat. Dorința de a ascunde nesiguranța dispare însă în clipa în care se lovește de un ,,zid”, un zid care din nou îi blochează calea, care din nou îl face să se simtă neputincios. Un zid care, încă o dată, îi oferă și soluția simplă: cea de a renunța, cea de a se întoarce, în continuare cu ochii închiși, la locul din care a plecat.
Copiii, ei știu, pe e să-i întrebați. Îi întrebăm, dar când? Că fug de noi. Se-ascund. Și mint. Că n-au încredere în părinții lor. Îi judecăm. Îi blamăm. Îi pedepsim de frică. Frica noastră, nu a lor. Frica că nu vor ajunge așa cum vrem noi să ajungă, că nu ne vor călca pe urme sau vor călca exact pe cele greșite, de evitat.
Relația părinte-copil, singura legătură – viscerală, totală – care se soldează cu o pierdere și o durere mai mare pentru cel care iubește decât pentru cel care este iubit. Romanul aduce în prim-plan relația contemporană, de prea multe ori disfuncțională, între părinți și copiii acestora. ,,Rupturile” dintre generații, ,,rupturile” acestei iubiri care nu ar trebui să aibă limite sunt atât de des întâlnite în carte, atât de dureroase și totuși atât de naturale. În anumite momente, rupturile devin tăieturi, tăieturi ale cioburilor pe care părinții încearcă să le ocolească atunci când vorbesc cu propriii copii, cu ființele cărora le-au dat viață și care se află mai departe ca niciodată de ei.
Într-o lume în care serviciul se termină la ora șase și oboseala se instalează, într-o lume în care singurele lucruri cu adevărat importante sunt ieșirile în oraș cu prietenii și like-urile primite la postările de pe Instagram, relația părinte-copil pare una de domeniul trecutului, una specifică vremurilor în care adolescenții, în loc să își petreacă ore nesfârșite în fața unor ecrane, ieșeau în curtea blocului să se joace. În Rupturi, autorul surprinde atât transformarea tinerei generații, cât și metamorfozele acestui tip de relație care, la un moment dat, reprezenta baza societății. Daniel își petrece fiecare week-end cu un străin în casă, fiecare în camera sa, despărțiți de uși menite să mențină în picioare anumite bariere, anumite granițe. Totuși, această conviețuire atât de distantă îi oferă o anumită liniște lui Daniel, un anumit sentiment de împlinire care avea puterea să alunge singurătatea. Acea singurătate pe care în ultimii 10 ani a resimțit-o mai puternic ca niciodată, acea singurătate care în fiecare seară se cuibărea pe canapea și îl privea cum soarbe din paharul cu vin. Absența fiului a devenit în scurt timp o prezență conștientizată, un dialog între două persoane care nu au curaj sau putere să își adreseze cuvinte, indiferent de cât de superficiale ar fi acestea. Relația părinte-copil reprezintă pe parcursul întregului roman o ruptură – de ceea ce suntem și iubim, o ruptură care ușor, ușor se încheagă, așa cum obișnuia să fie odată, sau o ruptură care se apropie din ce în ce mai tare de punctul final, punctul în care un singur fir fragil mai poate ține doi oameni aproape. Acesta este cazul Alinei, fosta soție a lui Daniel, și a fiului lor, Alex. Preocupată să își reconstruiască viața, să găsească acea iubire pentru care l-a lăsat pe Daniel în urmă, aceasta este prezentă în viața băiatului până într-un anumit punct. În momentul în care un nou copil îi cere întreaga atenție, Alex devine al nimănui, devine rezultatul unei familii destrămate în care părinții nu știu, nu pot sau nu mai vor să îi fie alături, o familie în care singurul element de legătură este el, un element din ce în ce mai absent, aproape inexistent, ce trebuie conturat în funcție de propriile lor frici. Ceea ce e extraordinar în Rupturi e că romanul prezintă subtil atât perspectiva adultului, a părintelui, cât și pe cea a adolescentului, care nu știe dacă vrea (sau dacă poate) să se apropie de propriul părinte.
Ne aflăm într-un timp în care adevărul nu mai contează, a gândit. Și-a pierdut relevanța, nu mai poate guverna lumea, viața. Ne trăim zi de zi propriile certitudini […] Ne construim confabulații complexe, pentru a ne justifica opțiunile, deciziile deja luate. Este singurul mod de a merge înainte.
Adevărul. Singurul care nu poate fi sub nicio formă o certitudine – nu în relația părinte-copil. Singurul care, în societatea contemporană, nu trebuie împărtășit, ci aflat, și nu de fiecare dată prin cele mai corecte moduri. Adevărul nu va putea fi niciodată colectiv, acesta va fi mereu individual. Se va baza pe credințele individului, pe propriile opinii și convingeri. Va fi modificat de minte, de cuvânt, de percepție și, cel mai des, de dorința de a ascunde ceva, de a păstra o imagine. Nici comunitatea din apropierea Bucureștiului, mai divizată ca niciodată, nu are parte de un adevăr comun. Fiecare om, atât de străin de cei care îl înconjoară, atât de străin de el însuși, are o proprie variantă a adevărului, a acelui adevăr care stârnește de atât de multe ori conflicte sau neînțelegeri între locatari. Clipa care exemplifică într-un mod cutremurător „adevărul” – ceea ce este, ceea ce nu este și ceea ce ar trebui să fie – este cea în care vecinii, intrigați de căderea adolescentului de la etajul al treilea, caută propriul adevăr printre puținele informații știute. Pentru fiecare, ceea ce este diferit de propria opinie, de propria certitudine, devine o minciună. Pe tot parcursul romanului urmărim adevărul sau, mai exact, absența acestuia. Absența singurului element care, prin simpla prezență, ar putea salva omul, însă nu reușește. Fiecare are adevărul propriu, împărtășit sau neîmpărtășit. Alina are propriul adevăr, Daniel are propriul adevăr, Alex are propriul adevăr, Filosoful are propriul adevăr, un adevăr care îi limitează din a vedea lucrurile mai departe de aparență, mai departe de viziunea lor asupra acestora. În fond, la acest fapt se limitează lumea fiecăruia dintre ei și, totodată, lumea comunității: la adevăruri incerte care, în orice clipă, pot deveni minciuni.
Că unde există iubire există speranță.
Într-o lume în care adevărul nu este o certitudine, într-o lume în care rupturile se resimt mai puternic decât durerea, dragostea este singura care poate salva prin simpla-i prezență. Singura care, indiferent către cine se îndreaptă, are puterea de a vindeca la un moment dat suferința. Iubirea, atât cea dintre părinți și copii, cât și cea pentru prieteni și parteneri, reușește în Rupturi să unească, să apropie toate ,,rupturile” omului, să aducă speranță în acele locuri întunecate în care doar dragostea poate pătrunde. Sau cel puțin așa ne place să credem.
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor ALECART, este elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași. Maria a participat anul acesta la faza națională a olimpiadelor de istorie și de latină.
Foto: Andrei Rusu