„Poezia e la Bistrița”. Interviu cu Matei Ioachimescu

Publicul nu trebuie doar cucerit emoțional, ci și stimulat intelectual. – Matei Ioachimescu*

 

Cum ar trebui să arate  programul unui tânăr care își dorește să devină un artist recunoscut?

Cred că artistul în devenire ar trebui să se dezvolte având în vedere trei aspecte: unul este, evident, realizarea tehnică – fie că este vorba despre scris, despre pictură sau despre cântatul la un instrument – trebuie să stăpânești tehnica. Dincolo de ideile mai mult sau mai puțin ingenioase, indiferent de gândul mai mult sau mai puțin profund sau de sentimentul pe care dorești să îl transmiți, fără tehnică nimic nu se poate realiza. Celălalt aspect este cel emoțional: dacă nu ai o trăire autentică pe care să o traduci prin tehnică și să o aduci, cumva, în fața publicului, nu se poate. Al treilea palier este, dacă vreți, cel intelectual. Așadar, trei coordonate de bază: tehnica, componenta emoțională și componenta intelectuală – a cercetării.

Acum sigur că, judecând prin prisma a ceea ce fac eu, este ușor de ajuns la asta. Trăsătura intelectuală a produsului artistic se poate dezvolta relativ ușor prin muncă de cercetare, prin stabilirea unor relații între muzică și alte arte sau, de ce nu, prin căutarea altor surse de inspirație sau, pur și simplu, prin aprofundarea și înțelegerea textului muzical. Noi suntem interpreți, nu suntem creatori. Așadar, trebuie să interpretăm un text asemenea unui actor – în spiritul a ceea ce compozitorul a gândit, a ceea ce îi este specific.

În ceea ce privește componenta emoțională, consider că fenomenul artistic trebuie perceput ca o vibrație, ca o multitudine de lucruri complexe și complementare.

Ceea ce facem noi, ceea ce face un instrumentist, își găsește asemănări, mai degrabă, cu lumea sportivă. Nu este atât de multă creație, avem nevoie de condiție fizică pentru ceea ce realizăm; există, deci, o anumită rutină: așa cum un sportiv își începe programul printr-o alergare ușoară, prin repetarea exercițiilor de încălzire, noi avem un program zilnic foarte atent stabilit.

Așadar, un artist tânăr nu poate produce ceva din nimic. Este necesar ca el să investească foarte mult timp în cele trei direcții despre care am vorbit, chiar dacă raportul dintre componente rămâne o chestiune strict personală. Sunt unii instrumentiști care, de exemplu, investesc mult în latura emoțională, vor să simtă acel moment. Pe de altă parte, dacă simți momentul, dar nu ai un plan, s-ar putea ca acel produs artistic să poată cuceri publicul, dar atât. Iar eu cred că nu trebuie doar să-l cucerești, ci și să-l stimulezi intelectual. Când auzi o piesă, să te întrebi: ,,Wow, cum a făcut chestia asta?!”. De fapt, e vorba despre niște proporții matematice. Uneori, muzica nu exclude nici legătura cu pictura. La Debussy sau la alți muzicieni impresioniști, e clară dimensiunea abstractă. La fel, în muzica contemporană, unde folosim nu numai sunete plăcute, ci și unele „urâte” sau cu un anumit grad de intensitate.

 Când e vorba de muzică contemporană, lumea se sperie pentru că este vorba despre un limbaj cu care nu suntem obișnuiți, un limbaj dur câteodată, dar care este extrem de interesant pentru că propune emoții mult mai diverse.

 Cum vă alegeți repertoriul? Cum ați planificat programul pentru Festivalul Internațional de Poezie și Muzică de la Bistrița?

Asta a fost foarte simplu. În primul rând, trebuie să știi cui te adresezi, care îți este publicul. Cred în varietatea unui repertoriu, în multitudinea de trăiri. Cred că trebuie să creezi un concept: e necesar ca piesele să se lege între ele, fie că este vorba despre o legătură tematică, fie despre o rupere de ritm permanentă. Mie asta îmi place să fac întotdeauna: să trec dintr-o stare în alta și consider că aceasta înseamnă adevărata virtuozitate. Din acest punct de vedere, ceea ce facem noi este mai aproape de arta actorului, căci, și într-un caz și în celălalt, se trece cu rapiditate dintr-o stare în alta. Eu fac foarte multe programe și mă interesează ca ele să fie variate: de la concerte clasice la proiecte crossover, de la muzică latino-americană la cea ritmată sau la cea melodică și așa mai departe. Există o mulțime de posibilități! Provocarea este cum le pui împreună. Cred că ideea de la care trebuie plecat e că trebuie să ai un șir firesc al lucrărilor, dar, pe cât posibil, nu în mod tradițional. Cred în ruperile de ritm, cred în legătura armonică și tonală și în a te găsi în același spectru armonic indiferent de perioada din care vine această muzică.

În ceea ce privește repertoriul pe care l-am ales pentru Bistrița, e important să știți că eu deja cunoșteam publicul de aici, iar acest public nu e format doar din scriitori și poeți. Din câte am văzut, a fost un public numeros, format atât din iubitori de literatură, cât și din cunoscători și pasionați de muzică. Asta înseamnă că trebuie să prezinți niște piese care să-i atragă și pe unii, și pe ceilalți și, în general, să creezi sentimentul că fiecare dintre cei din sală se poate identifica cu o piesă sau alta. Am ales piese de inspirație rock sau jazz, muzică romantică – precedată de o poveste care să atragă, muzică din repertoriul de operă, melodii care sună foarte cunoscut. Așadar, ideea acestui program a fost bazată pe varietate.

Fiind un muzician cu o formare clasică, valorific repertoriul clasic, dar împing de fiecare dată granițele repertoriului meu către muzica momentului. Cred, apropo de modul în care alcătuiești un program, că este esențial să promovezi muzica momentului. Și, dacă faci publicul părtaș și îi spui că asta este muzica lui, totul devine un moment de maximă onoare. Vedeți, dintre toate artele, muzica nouă este cea mai evitată. Există o explicație istorică pentru asta: lumea citește o carte a momentului, intră într-o galerie cu artiști ai momentului, vede un film contemporan… Când e vorba de muzică contemporană, lumea se sperie pentru că este vorba de un limbaj cu care nu suntem obișnuiți, un limbaj dur câteodată, dar care este extrem de interesant pentru că propune emoții mult mai diverse. Nu mai e doar despre iubire (iubirea de Dumnezeu sau iubirea față de celălalt) și este, câteodată, chiar violentă și puternic încărcată emoțional, iar motivul pentru care ne speriem atât de ușor de muzica contemporană este că sunt foarte multe sute de ani de armonie în muzică, adică de muzică plăcută urechii. Ideea este că în acest limbaj s-a făcut absolut totul. După Beethoven, Mahler, Wagner nu mai ai unde să mergi în limbajul clasic! Și-atunci a existat o rupere, într-adevăr foarte bruscă în Noua Școală Vieneză când Schönberg, Alban Berg și Webern au încercat într-un mod foarte abrupt să spargă granița armoniei și a muzicii plăcute (ca să o numim așa) și să meargă spre formule matematice. Asta n-a prins. După care, timp de 60-70 de ani s-au tot dus în direcția cercetării sunetului și a modului cum se produce el. Culmea este că ascultăm cu plăcere sunetele naturii … în natură, dar, când e vorba să le ascultăm într-o sală de concert, ne speriem de asta. Un alt aspect e că muzica momentului nu a avut timp să fie filtrată, nu? Au existat contemporani cu Beethoven, au existat contemporani cu Mozart, însă doar cei doi au rămas până în zilele noastre, au rămas pentru că filtrul istoriei artelor i-a selectat; iar în contextul muzicii contemporane, filtrul suntem noi. Și-atunci este datoria noastră ca interpreți să alegem piese contemporane atractive pentru public, care să-i facă să audă sunete, zgomote și așa mai departe într-o manieră cu care să se obișnuiască în timp și să nu li se mai pară atât de stranii.

 Vocea acestui flaut suntem noi; ea vine din aerul nostru, noi suntem cei care transmitem aceste vibrații într-un mod absolut direct.

De ce ați ales flautul?

 De ce nu? De la cinci ani eu am studiat pianul și la flaut am ajuns pentru că eram un pianist foarte slab. Adică aveam un fel de talent muzical, dar nu îmi plăcea să lucrez atât de mult. Și, în plus, flautul este cel mai aproape instrument de vocea umană. Nu avem nimic intermediar, nu avem o ancie. Mecanismul acela este extrem de simplu, este un instrument, dacă vreți, primitiv. Vocea acestui flaut suntem noi; ea vine din aerul nostru, noi suntem cei care transmitem aceste vibrații într-un mod absolut direct. Și probabil că asta era ceva ce mi-a lipsit câtă vreme am studiat pianul: latura organică a instrumentului, faptul că tu ești instrumentul și că acesta face parte din tine. Cred că așa am ajuns la flaut.

Având în vedere că vorbeați despre muzica contemporană, ce nume din acest „spațiu” admirați?

 Oh, sunt foarte foarte, foarte mulți pe care îi admir! În primul rând, există pionieri ai muzicii contemporane. Nu știați poate, dar inventatorul muzicii tehno de astăzi este Karlheinz Stockhausen, compozitor care a scris în anii ’60-’70, până prin anii ’80 și care a făcut muzică electronică. A fost un fel de deschizător de drumuri în muzica electronică, inventator al muzicii tehno – nu al celei minimaliste, pe care o ascultăm acum, complexe, dar elementele acestea au existat. Au existat numeroși pionieri fabuloși, chiar foarte mulți, de exemplu Luciano Berio. Și în contextul muzicii contemporane românești avem compozitori extraordinari. Este Doina Rotaru, este Călin Ioachimescu, tatăl meu, este tânărul Dan Dediu și mai tânărul Cristian Lolea, este Diana Rotaru, sunt foarte, foarte mulți. Cred că în România, școala de compoziție de muzică contemporană a căpătat o importanță foarte mare. Oamenii și-au dorit să se rupă de tradiție într-un mod foarte eficient.

Aș pleca într-o vacanță cu Gustav Mahler, pentru că este un compozitor romantic cu un destin extraordinar, cu o suferință permanentă și cu o trăire extrem de intensă.

Cu ce compozitor  v-ar face plăcere să vă petreceți o vacanță, dacă ați putea? Cu ce compozitor nu ați pleca niciodată într-o vacanță și de ce?

 Aș pleca într-o vacanță cu Gustav Mahler, pentru că este un compozitor romantic cu un destin extraordinar, cu o suferință permanentă și cu o trăire extrem de intensă. În plus, Gustav Mahler știa să își aleagă locuri de vacanță absolut minunate, locuri de retragere, de fapt, în natură. E un loc absolut idilic în Austria, în Salzkammergut pe lângă lac. Din punctul ăsta de vedere, m-aș duce cu un compozitor care știe să își aleagă spațiul în care să-și petreacă vacanța. Cu cine nu m-aș duce? Cu Wolfgang Amadeus Mozart, pentru că n-ar face decât să scrie și vacanța ar deveni extrem de plictisitoare.

Cum ar arăta, în viziunea dumneavoastră, lumea fără muzică?

 Bună întrebare… Lumea fără muzică ar fi o lume surdă și mută. Muzica este ceea ce ne însoțește, practic, dintotdeauna. Este absolut imposibil de trăit fără muzică. Mă cuprinde un sentiment de panică doar la gândul că ar putea să nu existe muzică. La fel mi se întâmplă când mă însoțește muzica ce nu este menită să fie ascultată. Consider că trăim timpuri în care oamenii au uitat să asculte muzică. Tocmai pentru că este prezentă peste tot, a devenit un gest firesc să nu asculți muzică.

În ceea ce mă privește, muzica este făcută pentru a provoca o comunicare între mine și public. Dar pentru asta e nevoie de doi: de un furnizor și de un receptor. Dacă cel care receptează nu are deschiderea sufletească pentru a veni să asculte, să trăiască și să facă legătura cu mine, atunci se produce un lucru trist.

Consider că locul muzicii este acolo unde se poate face această comunicare directă și nu la radioul de la cârciumă, nu în lobby-ul unui hotel și așa mai departe.

Dacă ar fi să identificați o parte a corpului de unde credeți că provin energia și viața necesare generării muzicii, care ar fi aceasta?

Din stomac. Este mijlocul corpului, este sursa de energie.

Având în vedere că suntem la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică de cameră „Poezia e la Bistrița”, care credeți că este legătura dintre muzică și poezie?

 Muzica este poezie, iar poezia se bazează pe ritm. Și muzica trebuie să aibă ritm. Poezia, la rândul ei, are o anumită cadență, are un anumit fel de intonație. Legătura este absolut evidentă.

 

*Despre Matei Ioachimescu aflați mai multe informatii de aici.

Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.