Vorbiți în Memorii din biblioteca ideală despre dorința de a înțelege până la ultima consecință de unde provin anumite idei matematice, respectiv, despre bucuria întâlnirilor din bibliotecă. Ce au în comun aceste două tipuri de întâlnire? Sunt ele apanajul unor privilegiați?
Mulțumesc că ați observat gândul acesta, care a reprezentat motivația inițială de a scrie Memoriile. Nu experiența unui individ oarecare contează, ci modelul cultural la care el aderă. Or, ideea de a urmări un concept cu important implicații la nivel științific și istoric reprezintă un model asupra căruia merită să reflectăm. Orice temă majoră invită la o atare analiză. Fie că ne preocupă problema arhitecturii unui poem, a romanului realist, a rugăciunii în teologia ortodoxă sau a mecanismului unui ceas perfect (posibil după ce Hyugens a descoperit curbele izocrone), fiecare temă majoră ne cheamă să îi cunoaștem istoria, să îi aflăm detaliile, să o urmărim de la Adam și Eva ideii până la evoluțiile contemporane cele mai recente. Despre asta e vorba. Nu cred că e vorba despre apanajul unor privilegiați, ci un model cultural accesibil oricui. Dar asta numai dacă interesul există, dacă tăria de caracter și răbdarea de a urmări o asemenea temă sunt bine înrădăcinate. Atunci când tema de interes major e identificată, întâlnirile esențiale din bibliotecă vin de la sine, și biblioteca se organizează singură, cu o naturală selecție a volumelor de raftul întâi.
Bucuria întâlnirilor e o suită de clarificări care trasează istoria temei, și induc o transformare lăuntrică profundă. După ce înțelegi la nivel profund o asemenea temă nu mai ești același. E ca și cum ai fi respirat întreaga istorie a lumii într-o unică profund relevantă clipă.
Despre întâlnirile prilejuite de matematică vorbiți în același volum de eseuri. Ne puteți prezenta succint o întâlnire literară pe care o rememorați cu plăcere?
Descoperirea Numelui trandafirului, de Umberto Eco, în 1987, pe care l-am citit cu mare fascinație la 17 ani. Șase ani mai târziu l-am văzut pe autor la București. Tot așa, în liceu am descoperit proza superbă, vitală, a lui Mario Vargas Llosa, și apoi l-am văzut în 1995 la Institutul Cervantes, în sediul din Piața Quito, la București, pe când eram student al institutului. Au fost momente literare extraordinare. Mario Vargas Llosa m-a impresionat enorm, un povestitor de o forță gigantică, iar ocazia de a-l asculta povestind de la câțiva pași distanță a fost unică. Momentul acela mi-a confirmat că forța literară a prozei lui reprezintă expresia unei consistențe interioare care se transferă și în text.
Cum este privit scriitorul (nu literatura) de către matematicieni? Vă considerați în primul rând scriitor sau matematician?
Scriitor! E adevărat că între timp am publicat multe lucrări de matematică (am trecut de 50), că am predat multă matematică, dar cine să fie deranjat de latura aceasta a aventurilor mele? Imaginați-vă că pentru mulți ani am trecut prin aventuri colosale, iar la finele lor am cules câteva povești pe care le-am considerat demne să fie spuse. Cam așa stau lucrurile.
Sunt mai multe feluri de scriitori, și cred că matematicienii îi admiră pe cei care le comunică lor ceva nou. Între matematicieni sunt și oameni foarte citiți, care au citit cu plăcere multe volume de literatură, și pentru a fi informați, dar și pentru că literatura e o formă inteligentă de divertisment. La un moment dat, când a venit prima oară în România, în 2007, conducătorul meu de doctorat, Bang-Yen Chen, a aflat că există și altfel de lucrări ale mele decât cele de matematică. Nu îi spusesem înainte de ele. A intrat într-o librărie și a găsit acolo cărți ale mele; era prima ediție de la Miruna, o poveste. A revenit în România și în 2008, și atunci a descoperit România cu adevărat, a văzut mai multe orașe. Înainte de vizitele acestea cunoștea doar geometria făcută de români. Am discutat despre literatura pe care o scriu eu într-o seară, târziu, la finele unei conferințe reușite, care a fost găzduită la Brașov. Nu știam ce crede despre faptul că scriu, pentru că discutasem despre toate până atunci, dar nu despre literatură. Mi-a spus așa: e foarte bine că scrii și literatură; important e ca odată cu fiecare contribuție să aduci ceva nou, să fii creativ, original. Dacă faci asta, oamenii vor aprecia munca ta. Răspunsul m-a impresionat foarte mult, și-l găsesc de fapt foarte consistent cu felul cum Bang-Yen Chen a practicat matematica toată viața lui, cum a căutat mereu noi concepte care să spună mai mult despre ideea de spațiu (și în contextul acesta a identificat noi cantități care să reprezinte curbura, între multe altele). Faptul că volumele mele de literatură sunt diferite unul de celălalt reprezintă expresia acestei căutări continue. E reacția literară firească în prelungirea studiilor mele în domeniul matematicii. Până la urmă, aventura a lăsat consecințe serioase.
Ce v-a oferit matematica și nu a putut fi compensat prin literatură? Dar literatura ce a dat matematicianului Bogdan Suceavă?
Matematica mi-a oferit un mediu de lucru plăcut, o ambianță motivantă, ceea ce nu prea există în mediul literar românesc. Partea cea mai grea în a scrie literatură e interacțiunea cu mediul literar românesc, care e plin de frustrări și otrăvuri, majoritatea emanate de niște oameni care au realizat în viață puțin. Și ei știu asta, îi doare, și poate de aceea revarsă în univers parfumuri nedorite. Prefer dificultatea de diamant a matematicii. Hai să o spunem, matematica poate fi extraordinar de grea, poți să te confrunți cu probleme foarte dificile și poți să nu rezolvi nimic dintr-o asemenea problemă, deși tu te străduiești și faci tot ce e omenește posibil. M-am confruntat cu multe dificultăți în matematică, și aceasta a fost probabil experiența mea cea mai profundă. În matematică nu e niciodată vorba despre sentimentele tale, despre ceea ce crezi tu, ci despre decriptarea unei realități pe care nu ai cum să o influențezi, cel mult o poți consemna și înțelege. Iar dificultatea în asta rezidă!
Dacă matematicienii au o perspectivă mai lucidă și mai decentă uneori, în vreo situație de viață, asta e posibil pentru că în izolarea lor ating o sferă etică la care alte discipline s-ar putea să nu acceadă.
Pentru a doua parte a întrebării: am scris câteva articole de matematică unde cred că mâna scriitorului a contat foarte mult. Cel mai recent dintre ele este povestea episcopului normand care a descris prima oară corect conceptul de curbură, Nicole Oresme. Ce poveste e acolo! Oresme ar merita un roman. Articolul a fost scris împreună cu o studentă, Isabel Serrano, și e publicat de Notices of the American Mathematical Society, se poate accesa liber aici: http://www.ams.org/notices/201509/ Eu așa antrenez studenții pentru cercetare, scriem împreună articole, și numai în ultimii trei ani articole scrise de mine cu studenți au apărut în Houston Journal of Mathematics, Taiwanese Mathematical Journal, College Mathematical Journal, între altele. Probabil că în lucrări așa cum e articolul din Notices experiența mea literară a ajutat cu ceva.
Care este măsura performanței în matematică? Are ea de-a face cu rezultatele la concursuri și olimpiade?
În nici un caz! Asta e o mare neînțelegere. Concursurile și olimpiadele pot da o garanție că cineva e inteligent, dar asta nu înseamnă nimic. Există oameni inteligenți care produc șiraguri de prostii în viață. Contează ce faci cu viața ta și cum îți investești timpul.
Matematica este considerată „regina științelor”. Cum explică romancierul Bogdan Suceavă acest statut privilegiat? Dar matematicianul Bogdan Suceavă?
Nu știu cine a zis asta și cine ar considera-o așa. Eu văd domeniile situate altfel, mult mai descentralizat, fără o desemnată regină și fără ca un domeniu să fie preeminent altuia. Se poate ca domenii diferite să urmeze paradigme distincte, eventual modele contradictorii. Așa s-a dezvoltat cunoașterea umană…
Noaptea când cineva a murit pentru tine e un roman al adevărurilor dureroase și inconfortabile spuse în limbajul literaturii. Cum ați vrea să fie citită această carte: ca un document, o mărturisire, o acuză? Este ea o simplă ficțiune pentru copiii postrevoluției române?
Mi s-a părut necesar să existe un roman care să păstreze pentru cititorul interesat de perioada anilor optzeci descrierea tensiunii din zilele Revoluției. Mă aștept ca deceniile să treacă și oamenii să nu mai știe de ce a existat atâta tensiune atunci, de ce ordinele date de N. Ceaușescu au fost atât de catastrofale, de ce politica lui ajunsese atât de sufocantă. Faptele pot fi amintite într-un context istoric, dar intensitatea acelor zile, presiunea sub care se trăia și se luau hotărâri care putea schimba viața (și moartea) de la o clipă la alta, toate acestea se pot păstra cel mai bine într-un roman. Cred în puterea literaturii de a capta tensiunea, de a o reda într-un fel accesibil chiar și la distanță de decenii, dacă nu cumva și de mai mult. Cei care au citit romanul în cheie politică au primit un mesaj care nu era pentru ei. Nu mă interesează deloc interpretările politice, care sunt facile, ci m-a interesat redarea literară a tensiunii, a dinamicii din zilele revoluției. Acesta nu e un țel trivial. E posibil ca niciodată în viitor lumea românească să nu mai treacă prin așa ceva. Cum să nu răspunzi provocării și să nu scrii despre asta?
Personajul principal al romanului e student în anul I la matematică. Îi asigură acest statut o perspectivă mai lucidă, mai distantă față de nebunia realității pe care o trăiește?
Mai lucidă în nici un caz! Pentru că matematicienii au o redusă experiență în materie de interacțiune cu realitatea, cel puțin în perioadele când sunt adânciți în munca lor. Să faci matematică în mod serios și să fii readus la realitate de rafale de gloanțe e un șoc imens. Dacă matematicienii au o perspectivă mai lucidă și mai decentă uneori, în vreo situație de viață, asta e posibil pentru că în izolarea lor ating o sferă etică la care alte discipline s-ar putea să nu acceadă. Cu o singură condiție: să facă matematică pe bune, să nu se joace cu timpul lor. Dar în intensitatea revoluției ce relevanță să mai aibă sfera etică ridicată în vremuri de pace? Naratorul din Noaptea când cineva a murit pentru tine aduce o perspectivă din direcția căreia multe tensiuni inerente societății românești din 1989 devin observabile. Asta m-a interesat cel mai mult. Atunci când discuți despre viață și moarte categoriile etice din spațiul universitar se văd sub o altă lumină. Orgoliile individuale se văd și ele sub o altă lumină.
Realitatea din Venea din timpul diez pare a fi privită printr-o lupă care deformează, focalizând în același timp esența. Cum arată astăzi pentru dvs. societatea românească?
Măcar în România de azi există o Constituție!… Imediat după decembrie 1989, în perioada aceea nenorocită și nesigură, când toată țara a funcționat pe pilot automat vreme de doi ani, până la adoptarea Constituției din 1991 (care nici aceea nu era perfectă, dar măcar statua niște reguli ale jocului, care au condus societatea vreme de un deceniu), mie mi s-a părut că e viața în România a fost foarte dură. Manifestațiile de stradă care puteau avea consecințe constituționale pigmentau un tablou social care părea o perpetuă cronică a unei tragedii anunțate. Trebuie un corp de legi solid, bine implementat, care să nu mai permită niciodată o asemenea revărsare a maselor, pentru că multe tragedii se pot petrece atunci când tensiunile sociale se transferă în stradă. Experiența aceasta m-a făcut să admir națiunile care au constituții de o stabilitate remarcabilă. Stabilitatea unei Constituții e o operă de geniu, care implică o bună cunoaștere a naturii umane și a tuturor exceselor la care aceasta ar putea fi înclinată să se dedea. Eu nu cred că România a beneficiat vreodată de o Constituție de acest fel, nici măcar cea din 1923 nu era de acest nivel, pentru că a îngăduit abuzuri notabile; cine a studiat istoria le cunoaște. Ei bine, mi s-a părut că această situație reprezintă o problemă literară, și că cel mai bine o putem discuta în registrul comediei!
Cred în puterea literaturii de a capta tensiunea, de a o reda într-un fel accesibil chiar și la distanță de decenii, dacă nu cumva și de mai mult.
Dar să revenim la Venea din timpul diez. Întrebarea voastră se traduce așa: mai sunt oare ocazii ca nebunii să se exprime în public cu deplină încredințare că au dreptate și că e dreptul lor să producă expresii publice ale febrei lor lăuntrice? Dacă e pe așa, mă tem că răspunsul e dat de televiziunile noastre de azi. Nu vi se pare că încă mai apar periodic personaje care țin să se dea în stambă la ore de maximă audiență? Sunt oameni care se produc excesiv cu fiecare ocazie pe care o au, și televiziunile tocmai de aceea îi urmăresc, pentru pitorescul lor. Dar expunerea mediatică a acestui colorit variat al personalității unora e riscant, pentru că prezintă modele care nu-s deloc de urmat. Ce ar putea crede cei care au 14 sau 16 ani azi, când văd în mass media actuală diverse forme de recunoaștere pentru prostie sau mojicie, pentru indolență sau imbecilitate? Pentru că atenția mass mediei pentru extreme de orice fel reprezintă implicit o formă de recunoaștere.
Am o veste liniștitoare: așa ceva nu e specific românesc. Se petrece în lumea întreagă. Peste tot e amuzant să lași să se producă pe cei care propun circ gratis. Chiar dacă admitem asta, tot avem mari rezerve să înțelegem cum se poate ca uneori aceștia să primească voturi… Concluzia nu poate fi decât una singură: delfinii sunt mai adorabili decât oamenii.
Fiecare dintre romanele dvs. propune lumi/probleme distincte și personaje care au o „poveste”. Cum construiește Bogdan Suceavă un roman? De unde vine povestea? Ne-ați putea dezvălui ceva din laboratorul dvs. de creație?
Ca să merite să scriem o carte trebuie să ne revolte ceva. O temă bună e rezultatul unui dezacord major cu realitatea, a unei frustrări că demult am părăsit paradisul, a unui neajuns fundamental pe care nu-l putem depăși, și care ne împiedică să mergem mai departe fără clarificări. O carte e o clarificare: suntem de acord că ne aflăm în dezacord cu realitatea. Fie că e vorba de comedie, sau că explorăm teritoriul niciodată vetust al elegiei, șansa unei cărți de a interesa reprezintă măsura ei de a aborda o problemă literară recunoscută drept importantă de către o parte a celor care ar putea fi interesați de ea. Mă gândesc la toate lucrurile acestea atunci când pregătesc un volum. Și aproape întotdeauna lucrul efectiv la un roman e precedat de o perioadă de studiu la fel de sistematic și de detaliat ca cel care precede scrierea unei lucrări de cercetare științifică. Trebuie să vedem finalul, să simțim punctul la care narațiunea trebuie să ajungă, atât pentru a elabora atmosfera, cât și pentru a reuni toate scenele relevante construcției. Cred că n-ar fi rău deloc dacă la o Facultate de Litere ar exista un curs de prezentare umanistă a logicii și a matematicilor, pentru că de acolo ar putea veni multe idei utile literaturii. N-ar merita oare construcția aceasta un curs opțional? Matematica a fost în decursul ultimelor trei milenii teritoriul unor descoperiri subtile și consistente, care pot fi descrise fără excesiv recurs la terminologie specializată. Printr-o legătură secretă, frecventarea matematicii și a logicii te învață să scrii literatură, să devii cetățean al universului, să-ți cunoști limitele și să-ți accepți cu umilință rostul în ansamblul lumii.
Găsesc ridicoli scriitorii care-și arogă importanță excesivă și-i suspectez că nu pot demonstra teorema lui Pitagora. Dacă privești realitatea cu umilință, știi că trebuie să te pregătești serios pentru a scrie un roman, că ai nevoie de sute de fișe pentru a înțelege ce trebuie să intre în zece pagini de literatură. De aceea și durează așa de mult scrierea unui roman.
Ce nu v-ar plăcea să auziți la o oră de literatură despre romanele dvs.?
Nu mi-ar face deloc plăcere ca cineva să impună o anumită cheie de lectură sau un punct de vedere obligatoriu. Nu cred în așa ceva. Aș vrea o clasă vie, un cadru cât mai versatil de abordare a ideilor. Nici măcar autorul n-ar trebui să ceară o unică autostradă spre centrul cărții sale. Lectura e un act viu, iar libertatea interpretării un drept sfânt. Orice formă de constrângere mi s-ar părea profund neplăcută. Am mai prins în școală, prin anii optzeci, vremuri când oameni tineri memorau comentarii literare ca să reușească la examene, de la treapta întâi la bacalaureat. Mi s-a părut o oroare fără de egal. La examenul de bacalaureat am scris douăzeci de pagini în trei ore, și nu avusesem nimic memorat dinainte. Am avut noroc că au fost niște subiecte inteligent formulate, pe marginea cărora se putea elabora elegant. Dacă mi-ar fi dat niște subiecte gata prinse în cătușe e probabil că m-aș fi blocat. Am avut parte de ore de literatură foarte frumoase în liceu; în clasele a IX-a și a X-a cu dna Brândușa Ștefan, la liceul Ienăchiță Văcărescu, în Târgoviște, iar în clasele a XI-a și a XII-a cu dna Rodica Zane, la liceul I.L. Caragiale, din București. De fiecare dată am avut ore vii, interesante, cu informație literară care atrăgea. Ce m-aș fi făcut dacă orele de literatură ar fi fost imposibile?
Se poate preda literatura? Cum ar arăta portretul profesorului ideal de literatură în viziunea dvs.?
Ca un confesor înțelept, ca cineva care nu vede înaintea sa o masă amorfă de 30 de oameni tineri, în fața cărora trebuie să execute un program automat, ci altceva, inimi distincte, sensibilități diferite, aflate la vârsta unor experiențe esențiale. În orice audiență vor exista mereu oameni care nu sunt de acord cu tine, indiferent ce spui. Iar cu adolescenții trebuie multă grijă. Când e vorba de munca la clasă, lucrurile sunt mai delicate.
Profesorul ideal ar trebui să fie pregătit ca și cei care nu rezonează defel la izbânda literaturii să rămână cu ceva din orele de literatură. Pentru asta există o certă salvare: ar trebui ca profesorul să poată povesti frumos. Dacă profesorul de literatură nu povestește frumos, atunci cine?
Ce romane din literatura universală v-ar fi plăcut să poarte semnătura dvs. și de ce?
Nu mi-aș dori nimic din ceea ce nu este al meu…
Cu ce personaj feminin ați alege să vedeți un meci de fotbal (nu neapărat din Liga I)?
Aș invita-o pe Emma Bovary la un meci al Stelei. Ea ar înțelege prăpastia dintre iluzia grandorii și realitatea pitică. Dar ar trebui să cumpere ea biletele: nu am călcat niciodată la un meci găzduit de Steaua.
Multe filme valorifică universul matematicii și al matematicienilor. De unde considerați că vine această fascinație?
Mulțumesc că voi credeți asta! Dar să ne gândim puțin… A Beautiful Mind e un film nereușit, care pălește în comparație cu volumul superb al Sylviei Nasar. Acel volum conține multe pagini de istorie de aur a matematicilor, are personaje fascinante, care nu ajung în film, unde totul e simplificat pentru a nu agresa audiența cu detalii pe care aparent nu le-ar putea urmări. Spun asta în calitate de beneficiar direct al consecințelor profunde ale teoremei de imersie a lui John Nash, fără de care domeniul matematic în care mi-am susținut eu teza de doctorat, geometria subvarietăților, nici nu ar fi existat. Filmul putea fi realizat altfel. Good Will Hunting se sprijină pe aserțiunea falsă că un medaliat Fields (pentru combinatorică! și nu există așa ceva!) e întrecut de un june cu abilități senzaționale. Partea asta nu e credibilă deloc, și din pricina aceasta filmul e ratat. Imposibil să nu te gândești că scenariul a fost scris de oameni care nu știu ce înseamnă un medaliat Fields. The Proof, de David Auburn, e o piesă genială, am citit-o de cum a apărut, pe când Robert Osserman încă trăia și a recomandat-o matematicienilor, dar parcă filmul nu m-a convins, cu toată distribuția plină de actori de prim rang. Aștept încă un film despre matematicieni care să-mi placă.
Ce înseamnă, de fapt, a fi medaliat Fields? De ce nu există un Premiu Nobel pentru matematică așa cum există pentru fizică?
Există premiile Abel! Atunci când există un premiu ai cărui laureați îi includ, între alții, pe Jean-Pierre Serre, Mikhail Gromov, John Milnor, John Forbes Nash sau Louis Nirenberg, la ce-ar mai fi nevoie și de un premiu Nobel pentru matematică? Cât despre un medaliat Fields, trebuie să ai ocazia să-l vezi pe Terrence Tao vorbind ca să înțelegi cum a fost posibil să existe Mozart. Am avut ocazia să văd prezentări făcute de Stephen Smale, Sir Michael Atiyah, S.-T. Yau, Maxim Kontsevich, Vladimir Voevodsky, pe lângă conferințele pe care le-am urmărit pe video sau lucrările pe care le-am studiat ale altor matematicieni care au ajuns în centrul atenției comunității matematice. Probabil dintre acești autori amintiți aici am studiat cel mai mult lucrările lui John Milnor și John Nash, alături de cele ale lui S.-T. Yau. Am avut ocazia să citesc multe lucrări de extraordinară profunzime. Despre Sir Michael Atiyah am o poveste aparte: în săptămâna când mi-am susținut teza de doctorat la Michigan State University, dânsul se afla la East Lansing, și am fost rugat de șeful de departament să-l conduc pe distinsul nostru oaspete la University of Michigan, la Ann Arbor. E o distanță comparabilă cu București-Pitești. Mi-au dat cea mai nouă mașină superbă pe care au găsit-o. Am stat de vorbă mult pe drum, de la matematică la politică, a fost o întâlnire extraordinară pentru mine, după ce cu o seară înainte discutasem la o recepție. Îmi pare rău că nu am luat notițe, pentru că aveam mâinile pe volan, dar ar fi meritat. Dacă întrebarea de mai sus despre cum arată un medaliat Fields are legătură cu scenariul filmului Good Will Hunting, ei bine, cred că povestea aceea suferă serios de credibilitate narativă. Personajul redat în film nu are cum să fie un medaliat Fields, nimic nu se potrivește, de la atitudinea față de matematică până la etică.
În final, vă rog să recomandați cinci romane pe care tinerii cititori ai revistei „ALECART” n-ar trebui să le rateze!
Cred că cel mai bine pentru iubitorul de literatură ar fi să nu depindă de traduceri. Am rămas cu teama de edițiile traduse din anii ‘80, când multe cărți frumoase au fost urâțite de neplăcute intervenții ale cenzurii. După 1990, a apărut altă problemă: au existat editori cu agendă politică, care prezentau unii autori ca fiind drept mai importanți decât alții, după cum interesele editorului dictau. O asemenea atitudine e profund lipsită de profesionalism și de onestitate intelectuală, și din păcate se practică și azi. De aceea idealul ar fi ca noi să nu depindem de traduceri, să citim direct în alte limbi, să avem acces la biblioteci care nu depind de restricțiile nici unei piețe. Dacă poți citi curent în alte două sau trei limbi, e o formă de a te proteja de neajunsurile pieței editoriale. Pe de altă parte, există din fericire traduceri foarte bune ale unor romane frumoase, elegant construite și importante, apărute la edituri unde profesionalismul e pe primul plan. Dintre aceste traduceri recente în limba română, mi-aș îngădui să aleg aceste cinci cărți. Întâi de toate aș aminti Stoner, de John Williams, cel mai frumos roman universitar pe care-l știu. John Williams e un autor de raftul întâi, nu am nici o îndoială despre asta. Diferențele culturale dintre Orient și lumea Vestului sunt superb redate în O călătorie în India, de E.M. Forster. Un roman esențial pentru istoria modernismului literar e Inima întunericului, de Joseph Conrad, și marea mea rugăminte e să nu fie asociat cu filmul Apocalypse Now, care plasează în Indochina o temă relevantă pentru acea tragedie uriașă care a fost bătălia pentru Africa, de la finele veacului al XIX-lea. Dacă societatea Vestului ar fi intervenit la timp și s-ar fi ridicat împotriva abuzurilor sistemelor coloniale, probabil marile tragedii ale secolului al XX-lea nu ar fi avut loc. La același nivel de profunzime mi se pare și Cormac McCarthy prin Meridianul sângelui, care propune o nouă viziune asupra istoriei Vestului sălbatic american. Ce personaje extraordinare are romanul acesta! Într-un cu totul alt registru, aș aminti aici un roman de o sensibilitate de cel mai subtil rafinament: Inima-i un vânător singuratic, de Carson McCullers. Toate acestea sunt romane după a căror lectură nu mai privim lumea cu aceiași ochi, care ne transformă și ne marchează. Și nu e aceasta puterea fundamentală a literaturii?
