Binele și răul, în stare pură și nealterată, nu există de fapt pe pământ. Sunt doar noțiuni înșelătoare, sunt doar două puncte fictive pe care nu le poți găsi pe niciunde și nu le poți căuta nicăieri.
Un roman care se așază în tine cu forța adevărurilor despre care multă vreme s-a tăcut. Care impune un ritm și o construcție extrem de solide. Care nu caută să seducă, dar reușește. Un roman de forță, în care lucrurile mari se spun prin acele realități de zi cu zi, când cenușii, când luminoase. Așezate sub media aritmetică a unui șapte călduț, uneori cu gust de chinină, alteori de zahar candel mâncat sub pătură de o copilă și de femeia pe care o iubești, întrezărind superbicia. Pe care realitatea se încrâncenează mereu să o pulverizeze. Pentru că există o scenă mică – a vieții fiecăruia – și una mai amplă, haotică, pe care aceste vieți nu înseamnă nimic, în care absurdul și cruzimea, lașitățile și egoismul sau instinctul de conservare execută un dans aproape grotesc. Romanul lui Filip Florian este despre un bărbat – cu viața lui, cu cele 276 de zile petrecute în podul adăpost și carceră al mătușii Simina, în podul leprozerie cu un singur bolnav și podul cuib de pasăre solitară, acolo unde timpul și spațiul se măsoară în cei exact paisprezece pași care despart singurătatea absolută de cele două capete ale periscopului ce îi permit iluzia apartenenței încă la lume: chepengul pătrat din podea și chepengul mic din acoperiș -, un bărbat cu viața lui mică. Și despre o țară. Cu istoria ei mică, dar nu mai puțin atroce. O țară trasă pe roată și scoasă la mezat, cuprinsă de nebunie – nu a ei, ci a celor care s-au jucat cu ea – și ajunsă sub cizma butucănoasă a rușilor. O tragedie cu accente de butaforie scrisă în jurul a două repere, 1944 și 1948, anii de „grație” în care s-a crucificat o țară. Și ce a fost înainte și între ei, ce le urmează. Într-o cronică a nebuniei devenite normalitate, a marionetelor și a dictaturii, a supunerii și a vertijului orb printre toate catastrofele ideologice ale epocii. Un roman ce spulberă o mitologie. Care încă subzistă, deși pentru un timp păruse ușor zdrențuită pe la capete și aproape fără suflu, dar pare iarăși a inflama mințile unora. Un roman despre cum cenușiul vine peste lume. Dar mai întâi au fost umilința și rușinea. Și înainte de ele apocalipsa. Iar încă și mai înainte nevolnicia și jocurile de putere. Un roman despre război și deciziile în care nu ești nimic. Dar în care te poți oricând transforma în monstru. Iar distanța dintre viață și moarte ține de o minune. A lui Dumnezeu sau a unei operații executate la lumina unui felinar. O carte despre o țară mică atinsă de iluzia că poate fi o țară mare. Despre dezastre. Dar și despre momente care răscumpără totul. Indiferent cum se sfârșesc. Pentru că ele vor continua să lumineze cu forța unei frumuseți mântuitoare. Un roman despre o familie. O mamă, un tată. Doi frați, Paul și Petre. Un văr, Fredi, și zâmbetul lui care trebuie să supraviețuiască momentului când un tren supraaglomerat aduce în capitală de pe frontul de est niște ostași înfrânți. Tânărul care a ținut de mână o evreică pe străzile Bucureștiului și apoi a fost nevoit să uite asta, iar întors acasă a scos pușca și a căutat salvarea. Singura posibilă. Care să-l scape de ceea ce Nuțu Comănescu nu a putut scăpa: miile de evrei – majoritatea copii, femei și bătrâni – masacrate în ziua de 23 aprilie 1941 la Odesa de armata română. Ziua în care sublocotenentul Nuțu Comănescu a văzut simultan teritoriile iadului și ale raiului, lacrimile bunului Dumnezeu și chipul sadic al diavolului. O carte despre o fată cu ochii ca măslinele ținute în ulei din Severin, o căsnicie și despre plecarea ei: Livia sau o dragoste. Adică despre tot ce înseamnă viața unui om. Despre gustul amar, jarul din piept și cel din pantaloni, despre prietenie. Despre camaraderia de pe front, despre oameni care nu mai sunt și alții ce s-au descurcat și știu să cadă mereu în picioare.
În plus, recunosc, persoana întâi plural mi-e dragă și fiindcă alungă singurătatea, fiindcă alături de acel eu, de care aici, în colivia mea, nu izbutesc să scap nici în ruptul capului, se află mereu o ea sau un el, apar deseori și ei, și ele. M-am împăcat de mult, de la ultimele tresăriri ale verii, cu lumina chioară din pod, cu pânzele de păianjen și cu vechiturile, dar nu mă pot împăca cu un noi format doar din eu și din mine.
În podul în care se ascunde de cizmele butucănoase ale rușilor sau de pardesiele largi și boțite ale românilor acum trăind într-un fel de gubernie rusească, Tudi (Tudor) Vlădoianu scrie. Inițial ca formă de a face suportabile orele și secundele, după unsprezece săptămâni și jumătate de la momentul în care și-a îmbrățișat mama și a plecat fără să-i spună tatălui ce se întâmplă. Privind prin chepeng în zare și înțelegând că pacea lumii nu e tocmai pace. Deși au trecut patru ani dintr-un octombrie în alt octombrie, de la frig, ceață și ploi la frig, ceață și ploi. Inițial gândul se îndreaptă către malul stâng al Tisei și către întinderea nesfârșită a pustei. Acolo unde Corpul 7 al Armatei române așteaptă să dea un asalt decisiv. Înghițind rușinea. Înlocuind marșul spre Est cu cel spre Vest. Apărându-se de – și trebuind să tragă în foștii aliați. Mai mult o armată de supuși decât soldați care știu de ce și pentru ce luptă. Acum pe frontul de vest, când încercam să ne gudurăm, să ținem coada între picioare și să intrăm cumva pe sub pielea rușilor. Scrisul e impregnat de memoria întâmplărilor, dar mai cu seamă de memoria simțurilor. Totul e perceput tactil, o febră în care mizeria și derizoriu se lipesc de piele, se simt în ultimele cinci țigări împărțite, în cântecele soldaților, în butelcile de vin sustrase din cramele de la Tiszasas, acolo unde Duhul Sfânt s-a pogorât la doi-trei metri sub pământ, în coaja de săpun găsită și în apa rece aruncată cu ligheanul peste trupurile murdare, în vânturile turbate, acei pui de năpârcă, punând sufletele pe un butoi cu pulbere sau într-o tigaie cu ulei încins, în apa Tisei – o dihanie plină de venin – același venin care pare a fi simțit de toți sub forma unei supe leșioase de neputințe personale și colective. Recitite, paginile trezesc un soi de uimire în cel ce le-a scris. Nu adusă de constatarea că scrisul e pătimaș, haotic, fără nicio regulă, ci de conștientizarea că între lucrurile rostite și cele consemnate e diferența dintre coconii palizi și fluturii miraculoși, cu șapte perechi de aripi, cei care, după ce mângâie sau dau de pereți cu lumea, se înalță la cer. Scrisul ca formă absolută de libertate. Spre care se va întoarce mereu, chiar dacă uneori intermitent, Tudi. Scrisul ca mod de a ajunge la sine. Și de a tatona posibila distanță dintre cel care a trăit acolo în livada de meri, așteptând ordinul de a traversa Tisa, participând la acel asalt disperat asupra unui vagon de tutun rechiziționat de către ruși, dintre momentul ploii de schije ce s-a revărsat ca polenul dintr-o floare uriașă asupra lui și a camarazilor lui olteni făcându-l să înțeleagă abia peste mai bine de două săptămâni câți îl vor însoți de acum doar în amintire și cum Dumnezeu a pogorât asupra-i o ceată de îngeri, inclusiv pe îngerul medic cu bisturiul ce a săvârșit aproape pe întuneric pentru el un miracol și cel ce privește prin periscopul interior, nu doar prin gaura chepengului, călătorind între trecut și prezent.
Nu cumva în mine sunt doi oameni? Cum pot să aflu dacă eram eu sau altcineva, cum pot să ghicesc dacă există sau nu există un el? Și, dacă există, de unde a apărut? Și cine e? Și ce vrea? Acel el e pur și simplu un alt individ, un străin, sau m-am ales încet, încet, de data asta chiar pe nesimțite, cu încă un eu?
Paginile lui Tudi ajung să adune mici bucăți de viață. Dintr-o copilărie și o adolescență, dintr-o tinerețe de artilerist încartiruit la Severin, dar și episoade de familie legate de prezența tatălui pe front în Marele Război, de niște scrisori de la el la care mama nu a răspuns niciodată, de bacalaureatul lui Paul, dat în prezența lui Grigore Moisil în timp ce în palatul regal Mihai, colegul de an pe care nu îl văzuseră la cursuri, dădea și el același bacalaureat – un fel de răgaz după ce cu o zi înainte Uniunea Sovietică trimisese un ultimatum necruțător, de numai 24 de ore; despre o sarcină pierdută, zâmbetul Irinei, fiica lui Paul, trupul odată în pardesiul descheiat ascunzând-o pe Livia, un trup acum inaccesibil și supus cenușiului omniprezent. E multă viață în aceste pagini. O viață care se adună din amintiri ce vin și sapă treptată o cronică teribilă a României, a destinului ei politic, a figurilor sinistre și a isteriilor colective ce au condus la realitatea din 1948-1949, când un fost student în anul doi la Drept, devenit artilerist și mărșăluind spre Vest cu patru ani înainte e urmărit de sălbatica mașinărie rusească pentru un asalt dat într-o gară asupra unui vagon cu țigări. La acest moment în care filele calendarului consemnează un timp, iar vârful atent ascuțit al creionului scrijelește printre realități. Așezându-le într-o formă.
Paginile se strâng și sunt adăpostite în peretele hornului din pod. Un soi de crisalidă din care ar putea la un moment dat să iasă din nou la lumină. Deocamdată sunt doar aducătoare de moarte. Pagină după pagină, fir al memoriei și fir al gândului, dar mai ales al percepției realității ca un soi de irealitate, manuscrisul ajunge să-l transforme pe fugarul Tudi Vlădoianu în bărbatul care decide că e timpul să-și părăsească adăpostul-carceră. Sub imperativul de a-și vedea tatăl, răpus de un infarct, dar și ca urmare a subtilei metamorfoze pe care experiența aceasta a scrisului o provoacă în el. Privind fluturii încă adormiți, abia eliberați din coconul lor de larve, pe care mătușa Simina i-i lasă într-o dimineață, o soluție strict personală prin care femeia îl ține în viață clipă de clipă, perpetuu, printr-un ciclu interminabil pe Fredi, Tudi înțelege că trebuie să iasă. Nu în lumină, nu în plină zi, ci noaptea, pe la două-trei, pășind într-o realitate care îl poate duce oriunde. Dar mai întâi spre casa de pe strada I.C. Frimu (fostă Vittorio Emanuele Tre), dintr-un oraș în care poți să te împiedici de seceri și ciocane, ca să își vadă tatăl. Apoi într-un lagăr de muncă forțată, în pușcărie, spre întâlnirea cu un glonț sau o spânzurătoare. Sau, dacă va reuși să găsească o breșă în mecanismul infernal al procesului de la Craiova și să scape de starea de animal hăituit, din nou spre viață. Cu tot ceea ce înseamnă ea sub noul soare hain și rece ce s-a pogorât peste republica populară nou-născută. Cu gândul că va încerca să continue ceea ce a început. Tudi Vlădoianu e crisalida, paginile ascunse, fluturii lui cu ochii de rubine. Care deocamdată rămân să doarmă protejați în zidul subțire al unui pod bucureștean.
Fără îndoială, o să scriu în continuare numai ce vreau și numai când vreau, o să scriu doar ce-mi place, o să aștern cuvintele pe hârtie doar în logica mea și o să le stârnesc sensurile, fiindcă altfel nu văd deloc, dar absolut deloc bucuria reală a scrisului.
Așadar, Media aritmetică e și un roman despre scris, nu doar despre viață. Despre realitatea trăită devenită realitate consemnată și despre cea netrăită (paginile despre bătrâna din deltă, mama celor doi lipoveni, Vanea și Sașa, cunoscuți într-o noapte de care te leagă o victorie mic omenească și o responsabilitate de o viață) ce o răscumpără și o completează pe cealaltă. În care există nu atât o poetică (deși ea subzistă implicit, subtilă în felul în care sunt reluate episoadele, condensate, readuse în prim-plan), cât o poietică. Într-un timp barbar, în care atrocitățile și bufoneria grotescă prind ca într-o menghină o întreagă lume, în care peste o țară se revarsă suflul unor vânturi rele și ideologii sinistre conduc la fapte sinistre, ceea ce-i rămâne omului prins în acest mecanism al istoriei (dar acum izolat de el tocmai fiindcă e prizonierul lui) e să caute dacă nu un sens, măcar o formă de supraviețuire. Pentru Tudi Vlădoianul scrisul e felul în care reînnoadă legăturile cu lumea și pune o ordine (fie ea și parțială) în dezordinea care a spulberat totul în calea ei.
Nu e nimic prea mult sau prea cumplit în romanul lui Filip Florian. Pentru că începând cu mijlocul anilor `30 nimic nu a fost prea mult în țara în care un rege, apoi un mareșal, o cohortă de legionari, doi patriarhi, presa și o suită de slugoi și lingăi, de intelectuali luminați, de nevolnici de tot felul, apoi un guvern format doar din slugi ale rușilor au târât țara. Vânturile din pusta de pe malul Tisei vin după vijelia turbată, un vânt de-a dreptul cumplit pornit în Basarabia și Bucovina de Nord. În panoplia de visuri de mărire și de lașități, acel vânt mai biciuitor decât crivățul – oroarea istoriei – se îngemănează mereu cu micile vinovății, iluzii, arșițe și momente luminoase din care fiecare viață e alcătuită. La capătul lor, trăgând linie, dai peste media aritmetică atât de dragă personajului, obsesia lui Tudi Vlădoianu. Cum să spun, faptele, ființele, cerul, peisajul, împrejurările, replicile și veștile, de fapt toate câte există pe lume, absolut toate, puse cap la cap și socotite temeinic, nu sunt nici perfecte, nici dezastruoase, cu condiția să nu le iei separat, pe fiecare în parte, ci doar în ansamblu. E un soi de credință pe care o păstrează, la care revine și care se reflectă nu atât în ceea ce recompune romanul lui Filip Florian (care, repet, nu iartă nimic din puroiul unor ani negri), cât în felul în care, prin periscopul interior al lui Tudi, se oglindește realitatea trăită sau despre care au ajuns până în miezul vieții lui urme. Făcându-l să perceapă totul cu o claritate pe care doar singurătatea dureroasă, condiția de animal hăituit, de la care se salvează prin actul de a scrie i-o poate oferi.
Privind de la înălțimile podului la ce se mai întâmplă prin țară, mă gândesc uneori la un circ tragic, cu clovni care îi sperie pe oameni, cu dresori care lovesc cu biciul în stânga și în dreapta, cu scamatori care scot din joben doar mârșăvii și mizerii, cu șerpi care scuipă venin și cu niște cuști pentru urși și maimuțe transformate în închisori și aresturi.
Prins în chingile realității, dar izolat de ea, în perimetrul limitat al unui pod unde murmurul lumii din afară ajunge din când în când, un bărbat scrie. Despre prezentul în care se află, al unui octombrie 1948 devenit sfârșit de aprilie 1949, și despre trecut – mai apropiat sau mai îndepărtat -, purtat de reflexiile lăsate în el de ce este și de ce a fost. Cu o luciditate aproape halucinantă, amestecând întunericul și insulele de bucurie, atrocitatea și acele gesturi salvatoare, gustul de chinină cu albul unor narcise, siluetele tovarășilor de pe malul Tisei și faptele cumplite ce ne-au aruncat în brațele unei istorii nebune, în care chipul hâd al omului și cel și mai hâd al politicienilor au târât la început spre est, apoi spre vest o armată mai întâi într-un marș triumfal al urii și apoi într-unul al umilinței. Printre salturile acrobatice ale unei istorii contorsionate, un om trăiește. Are doar douăzeci și șapte de ani și o gaură ca o fontanelă pe care o mângâie uneori parcă pentru a se asigura că tot ceea ce simte și știe e adevărat. Că tot ceea ce scrie chiar s-a întâmplat. Deși nu e nicio urmă de îndoială.
Robust, construit cu o rigoare impecabilă, zguduitor fără a miza niciun moment pe emoția facilă, Media aritmetică e deopotrivă o cronică neagră a unui timp pustiitor și cartea unor momente care fac suportabil și întru totul omenesc destinul unui om. De o extraordinară forță, în el istoria individuală și cea colectivă e perfect stăpânită și se adună în momente aparent de sine stătătoare, dar care toate alcătuiesc țesătura densă a vieții adevărate.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Grafica de pe coperta articolului: Adrian GOR
