Memoria e o formă a uitării. Memoria apei, în regia Irinei Popescu-Boieru, TNI

Relația mamă-fiică, legătura dintre surori, formele iubirii în interiorul și în afara cuplului, relația cu sine și cu celălalt și, nu în ultimul rând, neasumată, dar prezentă, relația cu moartea – și prin ea cu viața. Toate într-un spectacol zguduitor (…).

Sfâșietor de trist este acest spectacol înăuntrul căruia râsul nu face altceva decât să taie mai adânc în suferința, în eșecul, în zvârcolirile existențelor în care sunt prinse cele trei surori aduse împreună, pentru câteva momente, de moartea mamei. Ca o rană care supurează și revarsă în afară momente din trecut: opțiuni, vulnerabilități, strigăte de ajutor răsunând în pustiu, crize existențiale, dorințe, alegeri personale sau ale celorlalți, proiecții, fugi de realitate. Adică tot ce se întâmplă și ne construiește într-o direcție. Sau ne împinge pe un făgaș în care rămân doar zbaterea și încercarea de a fugi de tine și de umbra a ceea ce știi că ai devenit.

„Despre ce vorbesc oamenii de obicei atunci când mamele lor mor?”

Trei surori: Mary (jucată admirabil de Haruna Condurache), femeia care se ascunde sub masca cinismului, încercând să fugă de golul care surpă în ea tot mai mult, de maternitatea neasumată decât când a devenit nu prea târziu, ci imposibil, căci copilul abandonat cu o viață în urmă, deși îi bântuie existența, a părăsit demult viața și ea nici măcar nu știe, iar copilul dorit în prezent nu e altceva decât o himeră, alungată de adevărul vasectomiei celui care îi este amant și care, la rândul lui, e captiv în propriile responsabilități, plăceri și egoisme. Teresa (Catinca Tudose) acționează aproape mecanic, purtată doar de conștiința datoriei, singura supapă de a face față vieții deplorabile, mici, o viață însingurată, în care tânjește după căldura pe care tot ea a îndepărtat-o prin risipirea în acțiuni menite să-i schimbe, fie și parțial, condiția de fiică sacrificată, rămasă mai aproape de mamă, și să-i valideze opțiunile; în cazul lui Catherine (Irina Răduțu-Codreanu), cea mai mică dintre surori, a se agăța de o iubire inexistentă e forma  prin care  refuză să accepte eșecul, slăbiciunea, incapacitatea de a se confrunta cu sine și cu lumea. Alunecând de la momentele în care cere atenție, clamând neînțelegerea și refuzul celorlalte de a o ajuta la cele patetice, în care își supralicitează nefericirea, de la nevoia de a fi văzută, acceptată și iubită la cele de reală disperare și de sustragere din confruntarea cu propriul abis, Teresa se zbate la fel de dureros ca surorile ei.

Trei destine obligate să se reîntâlnească și să-și oglindească eșecul în înfrângerile celorlalte, să-și amintească și să trăiască în interiorul a ceea ce sunt. Privirea asupra sinelui multiplicată de privirea celorlalte două (jumătate tu, jumătate altul) și de privirea celor din imediata apropiere (departele adus aproape, dar neasimilat, pentru că orice întâlnire cu un altul – soț, amant, iubit – e doar o încercare de completare, nu o vindecare în acest caz). Printre ele, o umbră și o crăpătură tot mai adâncă între ceea ce au crezut că vor deveni și ceea ce sunt. O crăpătură care se cască din interior, obligându-le să se confrunte cu propriul trecut și cu adevărul despre viața lor. Umbra e aceea a mamei, începutul tuturor lucrurilor și sfârșitul tuturor iluziilor, căci, atâta timp cât există o mamă, există un vinovat, dar există și speranța unei salvări.

„Amintirile voastre nu sunt la fel cu ale mele.”

Prezența și amintirea mamei bântuie în egală măsură existența celor trei surori, dar întâlnirile revelatorii sunt doar cu una dintre ele, cu Mary, cea a cărei viață pare a fi undeva la mijloc între ambiția care neagă realitatea în care trăiește Teresa și strania minciună și lipsă de luciditate ale lui Catherine. Pornind de la aceste interludii ce îmbracă forma confruntării și nevoii de a înțelege, de a accepta, de a ierta se construiește prezentul interacțiunii cu celelalte două surori și cu bărbații (doar pe jumătate prezenți) din viețile fiecăreia. Interesant în aceste momente semionirice e modul în care amintirea recuperează o singură imagine: a mamei la vârsta la care se află acum fiica. O mamă deopotrivă neiertătoare și tandră, lucidă și obosită, cu dorințe sfărâmate și nevoia de a se proiecta în cele trei fiice, în Mary în special. Mary care e dublul ei, Mary care ar fi trebuit să fie tot ceea ce ea nu a fost, Mary care a trăit tot ceea ce nu a putut trăi ea, care a avut libertatea de a alege și care a ajuns să creadă că totul i se cuvine. Mary care însă a ajuns să nu aibă nici măcar ceea ce a avut mama ei. Mary care se mulțumește cu un surogat de iubire, care își neagă nevoile și neîmplinirile luptând pentru cauze medicale pierdute, Mary care a pierdut nu un copil, ci șansa de a mai avea vreun copil.

Perspectivele se întretaie: imaginea celuilalt și propria imagine, succesiunea de alegeri, de justificări. Nici măcar tangente, aceste perspective se dovedesc complet incompatibile. Cine suntem: ceea ce știm despre noi sau ceea ce cred ceilalți că am fi? Unde se oprește adevărul nostru și unde începe adevărul celuilalt despre noi? Câtă realitate există în amintirile noastre despre celălalt? Dar în cele despre noi, în ceea ce credem că am trăit? Și dacă amintirile comune nu se suprapun nici măcar parțial, și dacă dorințele celuilalt nu corespund nevoilor noastre, iar acestea din urmă nu pot avea nicio legătură cu așteptările lor, cine e cu adevărat vinovat pentru ceea ce suntem, pentru eșecurile, suferințele, dezordinea din viața noastră?  Imaginii mamei din trecut (Livia Iorga) se suprapune imaginea mamei din ultimele luni (Monica Bordeianu): o bătrână înfrântă de timp și de boală, statuară în golul care a pus stăpânire pe ea, o femeie-umbră aproape fără amintiri, refuzată de realitate. O bătrână trăind ducând în brațe până în ultima clipă trei păpuși. Cele trei păpuși ale ei, surogatele fiicelor care au crescut, s-au îndepărtat, au uitat. O legătură indestructibilă, dar care nu poate acoperi distanța dintre ceea ce au fost și ceea ce sunt ele în prezent: femei cu o viață doar a lor, desprinsă de a ei. O imagine cutremurătoare a decrepitudinii, a bătrâneții care nu iartă, dar nu poate lua, chiar atunci când ia totul, legătura pe care mama o are cu cele trei fiice ale sale. Care nu mai sunt de mult fiicele sale, pentru că nu-i mai aparțin. Pentru că ceea ce-i rămâne sunt cele trei păpuși pe care le ocrotește cu aceeași disperare, dar care, pentru a putea trăi, s-au desprins de ea. Fără a se putea vreodată desprinde cu adevărat. Pentru că ea este începutul și sfârșitul, pentru că ea este în fiecare dintre ele, chiar atunci când din ea nu mai rămâne decât un trup într-un coșciug de care nu pot scăpa altfel decât târându-l pe geam, căci nicio ușă nu se deschide în afară. Căci salvarea nu e niciodată în afară, e înăuntrul lor.

„Aveți voie să fiți nefericite!”

„Îmi inventezi aceste chipuri, iar eu nu mă recunosc în ele”, „Mama mea ridicolă, proastă, intolerantă sau ignorantă”, „Eu sunt mândră de tine, dar ție ți-e rușine cu mine”, „Eu nu sunt ca mama, sunt ca tata”, „Mă uit la tine și mă văd pe mine”, „Ai terminat?”/„Nu, niciodată!”, „Suntem fetele mamei. Întotdeauna luăm apărarea bărbaților, chiar dacă sunt niște nenorociți”, „N-ai fost acolo. Întotdeauna am fost eu și mama”. Adevăruri dureroase, fiecare – mamă și fiică, mamă și fiice – cu adevărul ei, cu neputința și singurătatea ei, cu aroganța și vulnerabilitatea ei. Fiecare închis în propriul adevăr, fiecare captiv în amintirile personale, împărțind un trecut comun, dar trăit diferit. Liniile de forță ale spectacolului sunt multiple, dar subsumate raportului dintre memorie și identitate, dintre amintirea care se naște dintr-un proces inconștient de selecție și reasamblare a realității și ceea ce a trăit fiecare la un moment dat. Relația mamă-fiică, legătura dintre surori, formele iubirii în interiorul și în afara cuplului, relația cu sine și cu celălalt și, nu în ultimul rând, neasumată, dar prezentă, relația cu moartea – și prin ea cu viața. Toate într-un spectacol zguduitor, în care aluneci – printre replici când cinice, când patetice, când de un realism recognoscibil – în viețile celor trei surori, în trecutul și în prezentul lor, pentru a rămâne la sfârșit față în față cu tine însuți, cu amintirile și ceea ce ai trăit sau crezi că ai trăit, cu ceea ce ți se întâmplă sau doar crezi că ți se întâmplă. E un spectacol care te obligă să îți interoghezi amintirile având conștiința că memoria ia forma vasului în care se află, adică forma ta, iar întâlnindu-te cu ea nu te întâlnești cu ceilalți, ci cu tine însuți: îți amintești ceea ce ești, iată paradoxalul și durerosul adevăr.

„Marea până la urmă va înghiți casa și tot ce am trăit aici se va scufunda.”

Memoria apei poartă categoric amprenta Irinei Popescu-Boieru și a întâlnirii fericite (din nou) cu scenografa Rodica Arghir. E un spectacol care se salvează de la patetism, de la cinism, de la tușe îngroșate, caricaturale sau sentimentale fără a le eluda. E un spectacol al echilibrului care vorbește însă despre dezechilibre. Un spectacol al adevărului, acolo unde adevărul absolut nu există, un spectacol care problematizează fără a cădea în capcana unor idei sterile, un spectacol profund uman, în care există și linii ușor forțate, și disperări, și stângăcii, și râsete, și zădărnicii, dar ele sunt acolo pentru că se  vorbește despre oameni adevărați care se confruntă cu alți oameni adevărați și cu o situație pe care, mai devreme sau mai târziu, o trăiește fiecare dintre noi: dispariția mamei – golul care nu poate fi nicicând umplut și care răsună în golul sau în plinătatea a ceea ce suntem. Echilibrul dintre sobrietate și pata de culoare, dintre sfâșiere și nevoia de a abdica de la imperativele prezentului, dintre dorințele egoiste și datorie, dintre ceea ce simțim și felul în care trebuie să acționăm e surprins cu finețe și într-o gamă largă de nuanțe. Echilibrul acesta se datorează în aceeași măsură jocului foarte bun al tuturor celor care fac parte din distribuția piesei, joc care se întregește și își „explică” direcția treptat. Am văzut o Haruna Condurache care a reușit să-și construiască personajul obligându-l să crească de la mișcările spasmodice și ușor incongruente inițial către impasul real pe care ajunge să îl dezvăluie, cu o putere pe care de mult nu a mai arătat-o. Mary e un personaj care pretinde, dar care obține de la ea deopotrivă zbucium și forță, resentiment și disperare, care devine viu și se justifică în liniile către care este împins, un personaj care i se potrivește, pentru că, luptând cu el, iese dintr-o anumită zonă de confort și luptă cu sine. Mi-a plăcut mult tot ceea ce a arătat aseară pe scenă: forță interioară, ludic și tensiune nervoasă, o asumare totală, vizibilă în special în a doua parte a reprezentației. Catinca Tudose a interiorizat perfect rigiditatea inițială a datoriei care se va deconstrui treptat, lăsând masca să se descompună în multiple fâșii de adevăr interior. Translările de la atitudinea perfect controlată la ieșirile care dezvăluiau adevăratele gânduri și nefericiri ale Teresei, nevoia ei de a se simți împlinită ca și revenirile la eul asumat de condiția de soră responsabilă au fost remarcabile. Așa cum foarte bun a fost și jocul Irinei Răduțu-Codreanu în ipostaza sentimental-patetic-disperată a lui Catherine care a obligat-o, și pe ea, să iasă din spațiul unor roluri accentuat melodramatice și să-și construiască personajul pe un eșafodaj în care dimensiunea ușor patetică (și comică) a unor gesturi și replici să vină din interiorul realității trăite de personaj, nu din afara lui. Un trio de actrițe care au oferit o imagine întru totul veridică nefericirii celor trei surori din piesa lui Shelagh Stephenson. Și alături de ele, Livia Iorga, într-un rol în sfârșit care îi pune în valoare nu doar feminitatea, ci și puterea de a asuma un personaj, cu apariții deopotrivă tandru-senzuale, însingurate, la granița dintre vis și prezență reală, și care se transformă treptat dintr-o fantomă ce o bântuie pe Mary într-o ființă care își trăiește propriile ratări și își explică alegerile. În fine, mama bătrână, mama pierdută pentru ceilalți înainte de a fi răpită de moarte, mama alunecând fantomatic, mama umbră, mama-carcasă a mamei de altădată e o mamă căreia Monica Bordeianu îi conferă deopotrivă dramatism și demnitate, tristețe împietrită și disperare. O mamă fragilă a cărei forță se păstrează doar în împietrirea obrazului și în încleștarea mâinii pe cele trei păpuși. Nu-mi pot imagina un alt actor al Naționalului care să recupereze cu un minimum de mișcări și cuvinte acest personaj atât de zguduitor și care să iasă de sub auspiciile oricărei individualități pentru a rămâne Mama singură în preajma Morții. Am lăsat la urmă cele două prezențe masculine, pentru că ele își au, în aceste încleștări de feminitate, rolul lor de revelator – un rol secundar, e adevărat, dar în afara căruia niciuna dintre celelalte prezențe nu s-ar fi putut împlini. Excepțional mi s-a părut jocul lui Daniel Busuioc (Frank), soțul bonom și obosit în căsnicia cu Teresa, care nu abdică, deși are momentele lui de slăbiciune, de la bunul-simț și datul lui interior, omul bun la toate, o inimă de aur când pe baricadele realității, când speriată de isteriile femeilor din jurul său. Sobru și hâtru totodată, Daniel Busuioc e atât de credibil în acest rol, încât mi-a evocat imaginea altor Frank, nu în situații asemănătoare, ci în confruntarea cu existența. Radu Ghilaș imprimă personajului său, Mike, amantul la care Mary va renunța în final, conștiința de sine a bărbatului dorit, iresponsabilitatea unui Don Juan și egoismul omului cu o carieră solidă fără a da o notă ridicolă sau desuetă, fără a caricaturiza în vreun fel realitatea interioară, lipsa de scrupule sau dorința de care este purtat personajul. Construit pe linii echilibrate, Mike relaționează în limitele tipologiei căreia îi aparține, cu o autenticitate a mișcării bine surprinsă.

„Am urât toată amorțeala asta. Am să învăț să iubesc frigul.”

Nu vreau să închei fără a aminti imaginea care mi s-a părut cea mai grăitoare pentru structura pe care e construit spectacolul; reluată, în momente diferite, ușor modificată, ea rămâne o metaforă a vieții acestor personaje, dar și a relației dintre înăuntru și în afară, dintre ceea ce trăim și ceea ce ne amintim că am trăit. E imaginea ușilor și a ferestrelor care se deschid brusc, succesiv, pe care Mary se străduiește zadarnic să le închidă, care lasă să se strecoare în prezentul ei urmele a ceea ce a fost, care aduc înăuntrul nostru ceea ce se întâmplă în afară, care ne leagă de lume și ne despart, în același timp, de ea.  Golurile memoriei și abisurile. Între: încercarea de a ne baricada, de a ne proteja, de a ne construi. Văzând, dar neputând umple crăpătura tot mai mare iscată între noi cei de azi și noi cei de ieri. Crăpătura amintirilor.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.