Era prea devreme pentru asta. In memoriam Tudor Berbinschi

„Sper să fie muzica bună acolo, Tudor. Și filme, și cărți…”

Tudor merge în spatele școlii, unde zgribulim împreună, colegi mai mari și mai mici, prin pauze sau spre începuturile de ore, traversează holul cu o anume oboseală apatică și inteligentă pe care o admir, dar care mă intimidează. Tudor mă salută sau doar mă observă. Zâmbetele lui reținute, deschise spre dinăuntru, ferecate pe dinafară, se întâlnesc cu mine. Uneori mă tulbură, alteori seriozitatea lui pare aproape o manevră șugubeață a unui tânăr înalt, pătrunzător, oarecum distant, cu reflexele unei minți pentru care peisajul nu găsește răspuns, pe care discreția îl păzește, pe care dreptatea îl scufundă. Tudor e înalt și drept. Acum, mai ales: înalt și drept. (Ioana Tătărușanu)

Tudor a fost pentru mine și pentru toți cei din Alecart un model, ne-a învățat pe toți ce înseamnă profesionalismul de la vârste mici.

Tind să cred că moartea lasă în urmă o pagină goală și încercând să o umplu pe aceasta îmi doresc doar ca rândurile care urmează să nu îl trădeze pe Tudor. Și nimic nu pare, cel puțin acum, de ajuns pentru a fi zis; că Tudor a fost pentru mine și pentru toți cei din Alecart un model, fără ca asta să aibă vreo doză de exagerare, că oaza noastră de cărți și de artă, încărcată de o frumusețe sinceră, lipsită de extravaganță, se datorează în mare parte și lui Tudor, că ne-a învățat pe toți ce înseamnă profesionalismul de la vârste mici. Sunt lucruri știute, pe care îți vine să le spui, iar înainte de a deschide gura îți dai seama că nu sunt destul de cuprinzătoare și tocmai asta le face aproape inutile. Îmi rămân imagini cu Tudor, din spatele stației de sonorizare, când mă uitam la el după ce îmi încheiam prezentarea la vreo Întâlnire Alecart, iar privirea lui îmi spunea că a fost bine, mersul lui pe holurile școlii, o cafea băută împreună. Momentul în care mi-am auzit numele atunci când mi-a predat funcția de redactor-șef al revistei. Muzica pe care o asculta Tudor. Și rămâne o tăcere grea. (Anastasia Fuioagă)

Știam că Tudor e o persoană deosebită, dar nu pentru că ar fi vrut el în vreun moment să iasă în evidență, ci pentru că asta se citea în privirile tuturor oamenilor din jurul nostru atunci când discutau cu el, în special în privirile domnilor profesori Munteanu.

Încă de la prima ședință Alecart l-am admirat pe Tudor. Noi – boboace confuze, el – redactor-șef cu spirit de inițiativă, cu obiective clare pentru revistă, cu o zvâcnire aparte și o sclipire deosebită în privire de fiecare dată când vorbea despre literatură și filme. Știam că e o persoană deosebită, dar nu pentru că ar fi vrut el în vreun moment să iasă în evidență, ci pentru că asta se citea în privirile tuturor oamenilor din jurul nostru atunci când discutau cu el, în special în privirile domnilor profesori Munteanu. Tenacitatea, perfecționismul și acel honeste vivere ale lui Tudor te cucereau. De fiecare dată când am nevoie de un exemplu de meticulozitate, inteligență și spirit practic deopotrivă, mă gândesc la Tudor, pe care îl priveam adesea la sfârșitul Întâlnirilor Alecart de la începutul liceului, îl priveam cum strângea și aranja cu o atenție incredibilă fiecare fir, fiecare element al sistemului audio, le punea cu grijă în husele și la locul lor, fredonând încet o melodie care probabil ii acompania gândurile. Sper să fie muzica bună acolo, Tudor. Și filme, și cărți… (Tamara Bivol)

 Tudor prefera să fie omul din spate, omul care nu și-ar fi găsit niciodată împlinirea în amăgitoarea încercare de a demonstra celorlalți cine este și ce poate să facă, ci în faptul că prezența și implicarea sa dezinteresate pot contribui în mod categoric la funcționarea rotițelor unui întreg mecanism.

După ce am aflat cumplita veste, tristețea și șocul care nu conteneau să se amplifice începeau să fie dublate tot mai puternic în mintea mea de imaginea lui Tudor, cel pe care l-am întâlnit încă de pe vremea când începeam clasa a IX-a. Un tânăr a cărui valoare în ochii mei de alecartian novice și necunoscător, încă neinițiat în tot ceea ce Alecartul și oamenii care îl construiau reprezintă, consta tocmai în faptul că prin prezența sa discretă, dar fermă, puteam să admir de la distanță și să descopăr faptul că pasiunea, implicarea, onestitatea, modestia, inteligența și seriozitatea pot coexista în mod autentic și sincer în interiorul aceleiași persoane. L-am admirat și l-am luat drept exemplu tocmai pentru faptul că, în ciuda tuturor calităților sale, în ciuda muncii și a dedicării pline de forță pe care le arăta de fiecare dată, Tudor prefera să fie omul din spate, omul care nu și-ar fi găsit niciodată împlinirea în amăgitoarea încercare de a demonstra celorlalți cine este și ce poate să facă, ci în faptul că prezența și implicarea sa dezinteresate pot contribui în mod categoric la funcționarea rotițelor unui întreg mecanism. Acum cuvintele sunt prea puține pentru a exprima durerea pricinuită de o asemenea pierdere, complet neașteptată, cruntă, zguduitoare. Pentru mine și, sunt convinsă, pentru toți alecartienii generației mele și a celor de dinaintea noastră, Tudor a fost și rămâne, înainte de toate, un exemplu de valoare umană cum rar îți este dat să întâlnești.  (Viviana Gheorghian)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!