… și așa cum spuneam, îmi ții teoria toleranței și a minții deschise, dar desconsideri orice persoană care nu merge pe bicicletă. Nu înțelegi de ce lumea mai conduce mașini prin ambuteiajele propriei ignoranțe, dar cochetezi cu ideea de a conduce un Fiat 500 vechi, vintage, old school, true, sau cum naiba ești tu și nu sunt alții. Nu te consideri pretențios, dar ești atât de prețios… sunteți atât de prețioase, tolănite prin păpădii, mângâind iarba cu bumbacul de la „H&M” al rochiței. De undeva, de aproape, un tânăr fotograf în călduri vă surprinde personalitatea jucăușă, dar matură, cu ale sale obiective mari și groase. E dedicat și sensibil, dar visează de mult la țigara de după.
Nu există rate, nu există bureți de vase, nu există grijă pentru lucrurile din casă. Îți bandajezi laptop-ul ca un copilaș naiv care pune plasturi pe păpuși. E felul tău de a fi, un sticker cu o marcă de skate-shoes și tot nisipul de la Vamă în ecran și sub butoane, garantând o viață scurtă și umilitoare pentru un laptop foarte performant alminteri. Mai curând afli că la Corbu e miezu’ și te dai cu curul de pământ până când cineva îți cumpără o lună de libertate în care să uiți de probleme, în caz că ai reușit să te convingi că ai probleme.
Iar eu mă transform într-un hater absurd, care te indispune cu atâta negativism. Ne facem publice niște vieți de film premiat la Cannes pe facebook, ni le luăm în serios, ne măsurăm testosteronic succesele în cantitatea de locații bifate la „places”, și eu sunt hater? când e atât de clar că de fapt sunt invidios, nu? asta rezultă de pe „timeline”. Sper ca ideile și viețile de import să prindă substanță cândva la noi, pentru că copiii se întorc tot copii deocamdată.
Foto: Raluca Timișescu
