„Mi se pare că acum învăţământul în România e între două lumi”

„Mi se pare că acum învăţământul în România e între două lumi”- Tudor Giurgică-Tiron

Întâlnirea „Alecart” din cadrul proiectului „Înăuntru și-n afară”, ce s-a desfășurat în Sala „Millo” de la Colegiul „Băncilă”, l-a avut ca invitat pe Tudor Giurgică-Tiron – extrem de natural și disponibil în discuțiile cu cei prezenți. Medaliat cu aur la Olimpiada Internațională de Fizică, șef de promoție a Colegiului Național, în prezent student la Harvard și corespondent al revistei „Alecart”, Tudor a reușit să adune peste 150 de elevi dornici să-l asculte în cele aproximativ 90 de minute pe care le-a avut la dispoziție. Impresia cea mai puternică lăsată de dialogul cu el a venit din modul în care s-a raportat la lucrurile importante către care fiecare dintre noi visăm. În definitiv, acestea nu sunt altceva decât niște obiective exterioare pe care le considerăm la un moment dat dezirabile în traseul nostru profesional. Lucrurile mici, care ne plac și pe care le facem zi de zi sunt cele care au un impact major asupra evoluției noastre, importante fiind căutarea și curiozitatea, singurele în măsură să te facă să ajungi unde îți propui.

Primul subiect abordat (dar nu epuizat): Harvardul. Cum este organizată universitatea, ce înseamnă să fii student la Harvard, care sunt trăsăturile distinctive ale învățământului american, iată doar câteva dintre curiozitățile firești ale celor din sală și, în același timp, niște puncte de plecare pentru alte aspecte foarte interesante pe care Tudor le-a dezvoltat pe parcurs.

Așadar pentru invitatul nostru,

„Harvard este şcoala la care se întâmplă să merg, aflată sub o cortină foarte grea, care vine dintr-un nume şi dintr-un brand; cred că ăsta a fost primul şoc pe care l-am avut când am ajuns acolo. Nu este raiul pe pământ, e un loc incredibil, dar, în esență, este tot o şcoală”, „Harvardul oferă o imagine exactă a ceea ce se întâmplă în lume, o imagine mai bună decât o universitate mai tradiţionalistă din Europa care ţine mai mult la curriculum şi nu la actualitate şi la un dialog cu lumea din jur, adică tot ce înseamnă industrie, politică, tot ce ne privește.”

Precizarea că „singurul curs cu adevărat obligatoriu în anul I e un curs de writing” anticipează o idee dezvoltată mai târziu cum că fără disponibilitatea de a comunica nu poți performa. De fapt, cursurile de writing ar fi, pentru fostul olimpic internașional la fizică, o prioritate în şcoala pe care visează la un moment dat să o managerieze, dacă se va întoarce în România.

Am ascultat apoi câteva întâmplări reale pe care, cu siguranță, elevul și studentul din sistemul românesc nu și le pot închipui, precum cea în care profesorul de matematică se oprește din predat când unui elev îi sună telefonul și imediat începe să cânte în exact aceeași tonalitate melodia de la ringtone la pian (instrument aflat, desigur, în sala de curs)… Libertatea de mișcare, libertatea în gândire, valorificarea potențialului individual și un echilibru de bun-simț la nivel social sunt doar câteva dintre aspectele caracteristice universității la care studiază și care creează o atmosferă productivă atât global, cât și individual, ajungându-se la randament și performanță. Acestea sunt doar câteva dintre aspectele esențiale ale unui sistem pe care Tudor îl consideră funcțional și perfect adaptat. Evident lor li se adaugă și altele, care au ca scop o educație în același timp specializată și deschisă către multiple paliere de interes. Sau, mai simplu: crearea unui mod de gândire liber de la vârste fragede tocmai prin diversitate, prin experimentarea cât mai multor activități, care ajung în timp plăceri. Tudor însuși a vorbit despre rolul pe care l-a jucat muzica în viața sa încă de mic:

„E impropriu spus că eu cânt cu adevărat la un instrument (chitară), dar muzica a fost pentru mine importantă mereu, chiar am investit foarte mult timp în ea şi are un efect incredibil de benefic. Asta am admirat foarte mult la colegii mei americani: cei mai mulți au învăţat un instrument clasic la vârste foarte mici. Şi nu e doar un stereotip al societății, e ceva real, considerat de toți un fapt firesc”.

Am glumit, am râs, dar am fost și serioși, am atins puncte sensibile în ceea ce privește sistemul românesc de educație și educația în general, Tudor punându-ne în fața unor realități diferite de cele cu care suntem obișnuiți. Întrebat încotro crede că se îndreaptă învățământul, el a răspuns:

„Mi se pare că acum învăţământul în România e între două lumi, încearcă să-şi caute o identitate şi nu prea se îndreaptă în direcţia bună, în sensul că se află la o răscruce între lucrurile care au rămas dintr-un sistem foarte bun, dezvoltat în ultimii 30 – 40 de ani, și influențele care vin din alte sisteme, dar care nu au fost adaptate, ci preluate aleatoriu”.

Am reținut că învățământul românesc este încă nediscriminatoriu, în sensul în care permite ca elevi din clase sociale defavorizate să învețe alături de cei bogați, fără a crea tensiuni majore între aceștia, deși Tudor s-a arătat sceptic în șansa de a menține încă mult timp această realitate.

În ceea privește centrarea învățământului pe olimpiade, el a mărturisit: „nu am cum să nu am puţină îndoială asupra separării dintre elevii olimpici şi neolimpici”, căci

„am văzut oameni foarte deştepţi care nu au fost niciodată la olimpiadă, dar erau capabili, așa cum am văzut şi persoane care erau permanent împinse de la spate, olimpici cu rezultate frumoase, dar cu lipsuri în cultura generală, și care au ajuns la un moment de confuzie.”