Despre libertate pe continentul în care războiul nu se oprește niciodată: Mica țară, de Gaël Faye

Tatăl meu spunea că în ziua în care nu va mai fi război între oameni, va ninge la tropice

Pe fundalul unei istorii zguduitoare, care nu mai lasă loc iertării, granițele dintre țările africane sunt delimitate pe hartă cu lacrimi de sânge. Rana supurândă dintre Rwanda și Burundi anihilează nu doar orice urmă de speranță a reîntregirii, ci însăși umanitatea care altădată îi aduna pe localnici în jurul unui grătar de crocodil și al poveștilor din alte timpuri acompaniate de casetele muzicale ale Khadjei Nin. Iar dacă gustul sângelui poate fi în cele din urmă uitat, cicatricile lăsate de lacrimile mamei tale refugiate, ale prietenilor tăi abandonați sau ale verișorilor jertfiți în bucătăria mică a adăpostului improvizat nu vor putea fi niciodată complet vindecate. O realitate care nu face distincția între cei vinovați și cei inocenți, o viață trăită permanent într-o stare de paralizie în care cei mici învață instinctiv să stea la pândă, în timp ce își urmăresc părinții veghind cadavrele zăcând pe străzi. Îmi închisesem fericirea într-o fortăreață și inocența într-un templu.

În Bujumbura, capitala Burundi-ului, Gaby învață de la o vârstă fragedă că a fi bun nu are nimic de a face cu a fi milos. Fiindcă bunătatea se măsoară încă din copilărie în actele de violență pe care trebuie să ți le asumi din onoare și datorie față de patrie, față de tabăra căreia îi aparții. Hutu sau tutsi. Fie un nume, fie celălalt. Tata sau mama. Fie unul, fie celălalt. Cap sau pajură. Pace sau război. Dar pacea e doar un moment scurt între două războaie. Și războiul nu-ți lasă dreptul să alegi. Eram niște copii ce încercau să se descurce într-o lume în care nu aveau de ales. Odată cu genocidul din 1994 în urma căruia populația tutsi este masacrată, universul lui Gaby se scindează irevocabil între dorința de răzvrătire și oroarea de a mai face un pas în plus în direcția greșită. Un colț de exil în care familia mea își destăinuia visurile și speranțele, ce păreau a-i fi impuse de viață. Iar între momentele definitorii ale copilăriei lui, refuzul de a restitui o bicicletă unui alt băiat sărac și aruncarea unei brichete aprinse asupra unui criminal acoperit de benzină, nu există decât o groapă comună sub cerul liber.

Când pleci dintr-un loc, îți faci timp să-ți iei rămas-bun de la oameni, lucrurile și locurile pe care le-ai iubit. Nu am plecat din țară, am fugit din ea

Majoritatea vecinilor din cartierul de locuințe sociale erau rwandezi care își părăsiseră țara, fugind de crime, masacre, pogromuri, epurări, distrugeri, incendii, muște țețe, jafuri, violuri, reglări de conturi. Indiferent de țara căreia îi aparții, în romanul cu tentă autobiografică și distins cu nenumărate premii al lui Gaël Faye pare că pe continentul african moartea nu are sunet. Fiindcă se întâmplă atât de repede, de absurd și sub privirile tuturor, încât creează iluzia sfâșietoare a unei normalități. Însă nici răzbunarea celui drag nu are finalitate, pentru că trădarea conștiinței este mai ușoară decât cea a sângelui. Iar odată ce sufletul ți-e cangrenat de lupta pentru supraviețuire, devine aproape imposibil să-ți mai poți răscumpăra demnitatea umană. Cu cât mai mult mă rugam, cu atât Dumnezeu ne părăsea. Dar credința mea în puterea Lui era tot mai mare.

Rwanda devenise un imens teren de vânătoare în care prada era populația tutsi. Oameni a căror vină era aceea de a se fi născut, de a exista.

Fugiseră de aceste probleme și dăduseră de altele în Burundi − sărăcie, discriminare, xenofobie, depresie, dor de țară. Probleme de refugiați. Gaby trăiește în acest microunivers al refugiaților precum un orb care își recapătă vederea. Adeziunea la războiul care clocotește în piepturile tuturor trezește în el conștiința apartenenței la o cultură, la o identitate națională pe care oricât ar încerca să și-o respingă, nu și-o poate anihila complet nicio secundă. Mă născusem cu istoria asta. Curgea în mine. Îi aparțineam. Și, oricât de prozaic ar putea părea, singurele mărturii ale unui alt mod de a trăi, de a iubi, de a copilări singurul contact cu Europa care îi va deveni refugiu forțat îl constituie scrisorile în limba franceză schimbate cu Laure, o elevă dintr-un schimb de experiențe prin corespondență. Singura realitate iluzorie în care Bujumbura lui poate fi (încă) imaculată.

Nu îi evacuăm decât pe occidentali

Un roman a cărui scriitură tăioasă îți lasă greu loc să respiri, un mozaic al unor copilării viciate și sălbăticite care mi-a amintit într-o măsură de Împăratul muștelor al lui William Golding. Cu singura excepție că pentru băieții din Mica țară insula e fundătura lor secretă (în care gestul unui băiat de a cumpăra kalașnikoave pentru toată banda pare singurul efort îndreptățit și necesar pentru ca băieții de zece-paisprezece ani rămași în viață să-și poată apăra bunicile, mamele, surorile), strada lor (un adevărat târg de vite permanent, nu doar în timpul asediului), țara lor, lumea lor. În care nu poți decât să asiști la dispariția treptată a poporului tău, a familiei tale, fără să poți face nimic și întrebându-te oare când vor veni și după tine. Când vor reuși să-i anihileze pe toți, când ultima rămășiță a existenței tale va fi extirpată? Și în acest univers în care trebuie să fugi constant, amenințând sau fiind amenințat, ai putea să crezi că nu mai e loc de niciun strop de frumusețe.

Însă în Mica țară există frumusețe printre crăpături. Există fragilitate, există o paternitate înduioșătoare, există o nebunie maternă care te îngenunchează. Există (încă) mulți copii care merg la furat de mango și adulți care încearcă scheme amuzante de karate pe plajă. Există (încă) dorințe naive aflate în umbra iluziei europene, de a cumpăra adidași de ăia cu virgulă. Există biblioteca doamnei Economopoulos, unde Gaby înțelege că nu va fi niciodată singur. Ai grijă să nu răcești, nu le spune tuturor secretele tale, bucură-te din plin de cărți, de întâlniri, de iubirile tale, și nu uita niciodată de unde vii (…) fiindcă să locuiești înseamnă să-ți contopești carnea cu topografia unui loc. Și există (încă) inocență.

O mamă nu ar trebui să vadă sângele copiilor în casa ei

Eu caut siguranța pe care nu am avut-o niciodată, tihna de a-mi crește copiii într-o țară în care să nu-ți fie teamă că vei muri. De departe, personajul mamei lui Gaby mi s-a părut cel mai interesant construit. Aflată într-un conflict perpetuu cu fostul soț (luaseră dorința drept dragoste și fabricaseră calitățile celuilalt), refugiată de două ori, obligată să înfrunte toate prejudecățile celorlalți fiindcă era o femeie singură, personajul acesta mi-a dat permanent senzația unui animal sălbatic, pe care, după o viață petrecută în captivitate, îl eliberezi și el nu știe ce să facă cu libertatea sa, fiindcă s-a îndrăgostit de propria-i cușcă. Indiscutabil un personaj puternic, dar care ajunge în final, parafrazând unul dintre celebrele cântece de la Queen (Too much love will kill you), doborâtă de prea multă iubire. Mama își căutase familia la porțile Infernului. Și acum, când dispăruse cu tot cu rănile ei, ne lăsase pe noi cu ale noastre.

Moartea nu mai era un lucru abstract. Avea chipul banal al unei întâmplări cotidiene. Să trăiești cu această luciditate însemna să ucizi, zi după zi, copilăria din tine

Imposibilitatea mamei de a depăși trauma găsirii nepoților, de vârsta propriilor copii, împușcați pe podeaua bucătăriei este ultima piesă din puzzle-ul maturizării forțate a lui Gaby. Rămânând o himeră însângerată și îndepărtată pentru mama sa, el trebuie să se desprindă definitiv de matcă și să se elibereze din strânsoarea crimelor țării sale, nu ca să o renege, ci ca să o salveze. Măcar în propriii ochi. Zgomotul armelor se confunda cu cântecul păsărilor sau cu chemarea muezinului. Uneori, uitând complet cine sunt, mi se părea frumos acest straniu univers sonor. Exilat din propria-i copilărie, douăzeci de ani mai târziu, Gabriel, acum cetățean francez, se va întoarce în Bujumbura cu nostalgia unui asimptomatic infectat cu o boală contagioasă. Nu din dorința de a-și aminti cine este, ci din dorința de a afla dacă este, într-adevăr, cineva. Și singurul mod prin care poți să faci asta este prin a te întoarce acasă.

Nu mai există nici paradis, nici infern. Mâine, câinii vor tăcea. Vulcanii vor dormi. Poporul va vota în alb. Vom fi nemuritori.

 

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!