Pentru că asta e viața. Frumusețea sălășluiește în clipe. În a le recunoaște și a le răpi timpului, sperând să le prelungești atât cât poți cu iubirea și memoria ta.
Un decupaj plin de forță și de adevăr uman a cinci ani din viața unuia dintre cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor, Michelangelo Buonarroti, reconstituirea tensiunilor și a intrigilor pentru putere din sânul bisericii catolice după apariția protestantismului, o întreagă lume sfâșiată de interese meschine, crudă, mocnind de ură și pradă plăcerilor, urmărindu-și cu acribie interesele personale pentru a putea supraviețui, un oraș care se hrănește din strălucirea de altădată, visând lumina, însă acum aflat la cheremul papilor și al cardinalilor, scindat, rătăcit în propria neputință de a rezista unui timp și unor oameni care, având puterea, par a fi uitat că totul este trecător mai puțin frumusețea artei care reflectă căutarea adevărului uman și a perfecțiunii dincolo de multiplele manifestări ale răului e ceea ce propune Matteo Strukul în acest roman.Extrem de atent documentat, cu o construcție ce alternează planurile narative și un ritm trepidant, Michelangelo ereticul (în traducerea excelentă a Gabrielei Lungu) e un amestec subtil de frescă istorică, reconstituire a personalității și operelor târzii ale lui Buonarroti, roman de aventuri în descendența lui Walter Scott și Alexandre Dumas, pasiune, trădare, intrigi și răsturnări de situație. Ca un bloc de marmură asemenea celor în care cioplea Michelangelo sunt încrustate aici slăbiciunile omului și măreția artistului, căutările și zbuciumul lui lăuntric, voința de putere a prelaților bisericii catolice și palpitul permanent al luptei pentru supraviețuire într-un context tulbure, în care cruzimea și pasiunile te fac victimă sau călău.
Orgoliul, ambiția, setea de faimă, îndepărtarea de Dumnezeu, ipocrizia, căutarea plăcerilor, satisfacerea poftelor și cultul personalității sunt gorgonele pe altarul cărora slujesc deopotrivă mai marii bisericii și oamenii simpli, prinși în jocul de putere, constrânși să acționeze pentru o cauză în care nu cred întotdeauna, dar care le asigură traiul de zi cu zi. E un timp apocaliptic, cum Roma a mai cunoscut atâtea înainte, în care contrastul dintre sublimul artei și abjecția umană e mai puternic însă ca oricând.
Roma e un oraș învins de înșiși demonii lui, un oraș frumos ca un zeu, dar sfâșiat în fiecare zi de o infinită dorință de putere, cu palate și biserici somptuoase, cu opere de o cutremurătoare frumusețe și vestigii din alte timpuri, cu ruine tăcute și aproape uitate printre care supraviețuiesc adevărate capodopere, cu cârciumi și lucarne în care plăcerea și mizeria își dau mâna într-un triumf al poftelor și în care se țes intrigi de tot felul, cu străduțe întunecate în care viața e tot timpul în pericol, cu piețe pline de arome și de mișcare, cu tipografii, spații de tortură, curtezane și soldați care slujesc Sfântul Oficiu, cu mercenari plătiți și ochi ce spionează din umbră orice mișcare, cu suflete pierdute și altele în care palpită încă o umbră de nevinovăție.
Orașul Etern se înveșmânta în măreția artei, […], dar, în același timp, se colora în nuanțele întunecate ale lăcomiei.
E Roma operelor lui Rafael și Michelangelo, dar e în primul rând Roma în care se află însăși inima bisericii catolice. O biserică divizată de luptele pentru putere, traversând o puternică criză morală, scindată între dogme și noile curente protestante care îi amenință hegemonia.
Reconstituirea tensiunilor din interiorul bisericii catolice șubrezite de concupiscență și desfrâu, îndepărtate de misiunea de a-l sluji pe Dumnezeu, vânzând și cumpărând iertarea păcatelor, cerând nu ascultare, ci obediență totală se face cu o extraordinară minuțiozitate. E, de asemenea, momentul în care influența tipăriturilor e tot mai puternică și Beneficium Christi devine cartea care, promovând întoarcerea către simplitate, către relația directă dintre credincios și Dumnezeu, către lumina dinăuntru și bunătatea nemediată de prelați, provoacă o adevărată schismă între grupări cu viziuni diferite. Beneficium Christi era în zilele acelea una dintre cărțile cele mai puternice și mai periculoase din lume […] Toți o vor și doar Domnul știe dacă ăsta nu va fi sfârșitul Romei, al Papei și al bisericii, așa cum o cunoaștem.
Pe de o parte, cardinalul Reginald Pole, nobili precum Alvise Priuli sau Marcantonio Flaminio, marchiza de Pescara Vittoria Colonna și, prin ea, Michelangelo, descoperind o cale făcută din comunicarea omului cu Cristos, predicând reconcilierea Bisericii cu vorbele Sfântului Pavel și convingerea că omul credincios și Dumnezeu sunt uniți de credință și că aceasta nu se poate exprima decât prin fapte bune, nefiind nevoie de indulgențe și de respectarea sacramentelor. Pe de alta, figura sinistră a cardinalului Gian Pietro Carafa, cel care vede mișcarea reformatoare ca pe o epidemie cumplită: mai mortală decât ciuma, mai nemiloasă decât tifosul, mâna rapace a căpitanului Corsini întinzându-se spre punga de ducați, crezând că slujind Sfântul Oficiu e la adăpost de intrigi și se poate bucura în continuare de plăcerile vieții, dar uitând că oricine poate fi sacrificat în jocurile pentru putere, ezitările Papei și voința acerbă, nemiloasă a curtezanei Imperia, figura Dizgrației, fata cu nume melancolic și fatal, și destinul ei tragic, victimă nu atât a propriilor fapte și a lumii din care provine, cât a perfidiei lui Carafa, cel care știe că are nevoie de un eretic, de un fanatic pentru a-și atinge scopul de a deveni succesorul papei Paul III, a îndepărta pericolul reprezentat de Ecclesia Viterbiensis, a întări puterea inchiziției la Roma și a demonstra tuturor că orice abatere de la dogme înseamnă erezie și se pedepsește într-un singur fel: prin arderea pe rug în piața publică. Liniștea devoră piața ca o fiară. Bărbații și femeile nu mai vorbeau. Aveau ochii sticloși, buzele strânse, măști de teroare în locul fețelor. Nu vor uita spectacolul acela obscen. Se vor agăța de Biserica din Roma, de frică să n-o sfârșească în felul acela.
O imagine a infernului coborât pe străzile Romei, o imagine a răului suprem, a terorii puse în slujba triumfului unei instituții care a așezat între oameni și Dumnezeu voința acerbă de putere și control. Un avertisment că toți sunt sau pot deveni dușmanii bisericii. Nu ai lui Dumnezeu, ci ai oamenilor care, slujindu-l pe Dumnezeu, slujesc, de fapt, propriile interese.
Splendoarea artei poate să închidă în ea o fărâmă de divin, devenind punte, unică și irepetabilă, între Isus și oameni.
Acesta este fundalul, reconstituit cu mijloacele romanului istoric de aventuri, plin de culoare, de intrigi și de situații neașteptate, derulând o amplă frescă a cruzimii și pasiunilor omenești. Pe acest fundal Matteo Strukul proiectează cinci ani din viața lui Michelangelo, reconstituind secvențe din viața acestuia care au condus la schimbarea de viziune vizibilă în ultima perioadă din viața maestrului, după întâlnirea lui cu grupul Spiritualilor. Căutând pe de o parte o atentă motivare a acestei diferențe de perspectivă prin raportare la schimbările care convulsionează viața bisericii catolice și, pe de altă parte, reconstituirea unei imagini complexe a omului și a artistului, fără a intenționa să îndulcească liniile caracterului lui Michelangelo sau să motiveze zbuciumul și criza pe care acesta o traversează exclusiv prin prisma relației cu Papa și cu grupul lui Reginald Pole, Matteo Strukul reușește o zguduitoare mărturie a neliniștilor existențiale, a îndoielilor și a suferinței care pun stăpânire pe sufletul lui Michelangelo. Chinul de a onora comanda lui Guidalbo II della Rovere, povara bătrâneții, suferințele provocate de munca istovitoare, de pierderea treptată a vederii sunt augmentate de tulburarea întoarsă ca o sabie împotriva lui însuși, de conștiința renunțării la sine în numele nevoii devoratoare de a sculpta, de sentimentul pierderii treptate a relației vii cu Dumnezeu, a risipirii harului într-o formă de artă care slujește prea puțin omul și într-o prea mare măsură pe puternicii zilei.
Zbaterea între două lumi, tensiunea de a transpune esența vieții, singurătatea și înălțarea sufletului uman în căutarea lui Dumnezeu generează suferință și sunt punctul de plecare al schimbării de viziune pe care nu doar desenele oferite Vittoriei sau lui Reginald Pole o conțin (În acea reducere la esență erau toată durerea, iubirea și lupta interioară pe care le trăia cel mai mare artist al timpului său), ci care se vor regăsi apoi în sculptura lui Moise, în truda aceea de a reda o imagine a lui, o reflexie lucitoare a ceea ce ar fi putut deveni sau, mai bine, o proiecție a ceea ce ar fi vrut să fie. O imagine a oricărui om care refuză să accepte un altar unde sunt venerate lanțurile Sfântului Petru, nu libertatea spiritului. O imagine a unui om care stă departe de o Biserică care se pierduse pe ea însăși, dar foarte aproape de Dumnezeu. În felul nou în care Michelangelo simte nevoia de a de viață marmurei e căutarea disperată de a se elibera de povara aceea, de acea inutilă încărcătură de regrete și supărări, de vanitatea din tinerețe, de dorința de a fi recunoscut ca cel mai bun artist al vremii, de resentimente și remușcări, de mâniile acumulate și de umilințele îndurate, de contestările lui Biagio de Cesena și ale lui Pietro Aretino după ce a terminat scenele Judecății de Apoi, de trufia, spaimele și coșmarurile care îl însoțesc, de disperarea de a sta deoparte de frumusețea ucenicului lui Urbino, de tot ceea ce înseamnă omenescul care există în sufletul fiecărui om.
Între recunoaștere și acuzațiile că picturile voastre obscene și sculpturile tot atât de vulgare nu au nimic de a face cu arta adevărată, conștiința omului și a artistului Michelangelo cunoaște o schimbare dramatică odată cu lumina și suferința adusă de prietenia cu Vittoria Colonna și de întâlnirea cu Dizgrația, cele două femei în care nevoia artistului de a descoperi frumusețea sufletului omenesc se oglindește, se alină pentru o clipă și apoi se transformă în revoltă în fața neputinței de a le salva unui destin nefast: Am obosit să-mi tot fie frică, am obosit să fiu părtaș la nebunia care devorează acest oraș. Oboseala, dezgustul, mânia lasă locul amărăciunii ca un val uriaș și negru care se ridica deasupra lui, căzând apoi […] și lăsându-l istovit și distrus pe malul vieții fără să mai aibă nimic de spus sau de apărat. Dar acesta este omul Michelangelo. Artistul Michelangelo va transforma toată această suferință într-o sublimă căutare a lui Dumnezeu prin artă, a apropierii de esență, de simplitatea formei, singura care reflectă puritatea și perfecțiunea.
Pentru că era prea multă măreția acelui om. Talentul lui Michelangelo îi tăia răsuflarea.
Moise devine astfel nu doar o proiecție a unui sine ideal, ci a Omului eliberat de mrejele oricărei iluzii, privind direct către viață, adică spre Dumnezeu, spre lumină. Așa cum, în Torsul, sculptura mutilată în fața căreia redescoperă întreaga frumusețe tragică a firii umane, deși nimeni nu știe cine a redat în piatră acel moment de maximă încordare în care forța și slăbiciunea coexistă, lui Michelangelo îi place să-l vadă pe Aiax Telamonianul în al cărui destin pare a recunoaște ceva din propria zbatere: Deci în torsul acela Michelangelo îl revedea pe eroul trădat, cel mai pur, mai sincer, cel care-și ținuse întotdeauna cuvântul, fără să-i fi fost vreodată de folos. Pentru că oamenii erau ușuratici, proști, consumați de dorință și de mândrie deșartă, și nu le păsa de principii. Promisiunile lor erau alcătuite din aliajul cel mai ticălos, făcute pentru a fi călcate în picioare.
Cel pentru care existau doar arta, Dumnezeu și prea puțini prieteni, cel care trăiește aproape în mizerie într-o casă simplă, aproape la limita subzistenței într-unul dintre cele mai sărace cartiere ale Romei, Macel de` Corvi, cel care caută liniștea printre trecătorile înguste din Alpii Apuani de unde face rost de blocuri perfecte de marmură albă, artistul ale cărui principii au putut fi interpretate ca orgoliu e, în realitate, un om măcinat de singurătate. Singur, împovărat de tristețea gândului că orașul și biserica în care a crezut și-au uitat adevărata menire, au trădat adevărul și frumusețea pentru puterea efemeră, s-au îndepărtat de om pentru o glorie pământească, nu pentru desăvârșirea divină. Cu toate acestea, patima și crezul artistului triumfă, lăsând deoparte toată zgura unei vieți neînțelese, iar imaginea ultimă este a unui titan care se reîntoarce, cu ultimele puteri, către singurul dat care l-a împlinit, arta sa: N-o să-i ia și Roma. Se va bate până la sfârșit pentru orașul acela magnific și rănit. Cu singurele arme pe care le cunoaște: sufletul său chinuit, puterea minții și a brațelor, dalta de tăiat piatra, culorile, tot ceea ce este el în disperata încercare de a surprinde esența vieții prin artă.
Un tur de forță este ceea ce reușește prin acest roman Matteo Strukul: o panoramare a unei lumi și a unei realități, o galerie excepțională de portrete și de patimi omenești, o privire pătrunzătoare către viața și opera celui care a fost unul dintre cei mai importanți artiști ai tuturor timpurilor. Într-o scriitură densă și fluidă în același timp, în care nimic nu e prea mult și fiecare detaliu se deschide către o realitate ce prinde brusc viață sub ochii cititorului.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
