O metropolă veșnic încețoșată și rece, plină de oameni care știu foarte bine ce au de făcut și câtă fericire pe metru pătrat își permit și undeva un colțișor cu geamuri aburite, lumină palidă, gin tonic, apeluri pierdute și borcane primite de la părinți. Cam aici ne aduce volumul Mici insule fără verdeață, peisaj în care se strecoară, parcă nedrept și ispititor, fărâmele unei iubiri idilice și, pe alocuri, arhetipale, care funcționează când drept virulentă disidență, când – abandonându-ne/-se într-un oftat de necuprins – drept complice.
nu a mai rămas nimeni în / picioare, / șterge-te la ochi, / tinere, / frumusețea / e / obositoare.
Totul pare a fi suspendat într-o așteptare grea, viața devenind intermitentă, ca un hiatus între căsuțele vocale, mesajele necitite, apelurile fără răspuns, toate construind o tensiune și nevoia unui click, o schimbare de macaz care să te facă măcar să crezi că ceea ce cunoști tu drept normal e iar aproape de tine și poți să-l strângi în brațe, pufos și anesteziant. Prin umbra aproape vâscoasă, greu de pătruns sau de străbătut care domină universul acestor poeme, volumul reconstituie ceva din substanța unui horror asiatic obscur, unde teroarea e creată de sugestie, potențialitatea pericolului devine însuși pericolul, la fel cum la Vlad Alui Gheorghe iminența singurătății devine însăși singurătatea.
ce faci cu mâinile? / lasă-le jos / aruncă tot din buzunare / aruncă telefonul / aruncă banii / portofelul, cureaua, grijile / responsabilitățile și toate discuțiile de noaptea / trecută / ochelarii, mesajele text / și așteaptă pe cineva cu mâini / străine să te gâdile / până adormi.
Există, cum e și firesc, încercări de eschivare, de furișare sau de fugă din fața suferinței și a sinuozităților ei, întinse până în fiecare colțișor al existenței, iar rutina, orașul și vâltoarea lui sunt, pare-se, escapadele cele mai la îndemână, însă sfârșesc dezamăgitor în același cerc vicios al memoriei, reiterând momentele când nu mi-a trebuit niciodată o formă de / apărare.
în capătul celălalt al minții mele, / o voce mică m-a chemat, și m-am dus, / căci nimeni n-a spus-o așa, / niciodată / <<eu sunt marea ta petrecere>> , / cum îmi spunea și sângele ei când / întâlnea sângele meu prin vreo mănușă de cauciuc / la un accident de muncă organizat din timp.
Senzația de rătăcire care pare să fie o constantă în poezia lui Vlad Alui Gheorghe e temporizată și scurtcircuitată ritmic de frică și de nesiguranță, de mici și sadice electroșocuri care te reconectează la realitatea pe care sperai să o poți înăbuși în eventuri pe care aș fi vrut să le onorez / câteva concerte, trei seri pierdute cu tot / felul de cunoștințe prin bază și alte încercări de a fenta realitatea cât mai matur și elegant. Amintind de versurile melodiei Manifest a trupei sale, Adam’s Nest (Spune tuturor că ești foarte ocupat / Ai o viață superbă, ești un cerb împăiat!), Vlad Alui Gheorghe folosește rutina în universul lui poetic tot drept un coping mechanism, prin construirea unui cadru cât se poate de sintetic și ultra-solicitant (sau încadrarea într-unul dintre nenumăratele preexistente), pentru că ceea ce e la suprafață e năucitor de familiar, indezirabil și dureros.
Cine se scoală de dimineață – / are mici probleme cu odihna, pleacă de acasă repezit / mănâncă un sendviș de la benzinărie, / se ceartă cu alți șoferi în trafic / înjură mult, caută un loc de parcare, / dar nu găsește decât târziu, se ceartă cu funcționari la ghișee
Acea suprafață care e evitată, ascunsă, apoi împărtășită, înfruntată – imaginea suferinței – apare în a treia și ultima parte a volumului, O linie doar a noastră, prezentându-se drept legăturile tăiate subit și nedrept, iar așteptarea neîntreruptă care, în poeme ca sfidarea gravitației e încărcată și tensionată, sau chiar disperată, înfrigurată în Un bar cu muzică ciudată, acum, când un tip diferit de conexiune dispare, arată cu totul altfel, complet răvășitoare. De această dată, timpul se oprește într-un rigor mortis care nu mai permite nici un fel de reconciliere sau recuperare a vreunui moment, sentiment sau cuvânt, lăsând loc doar pentru alte rătăciri ale minții și sufletului, rememorări cu ecou răsunător de Apel în așteptare. Punctul final e o impasibilă și somnolentă resemnare, scăldată în încremenirea întregului univers, un ciclu al existenței încheiat împăciuitor și uniform, cu mâna încă încleștată pe telefon.
Și cometa vine și nu știm ce să facem / Dumitru ne-a zis ferm geamul să nu-l spargem / Când suntem în spațiu și nu vrem să ne întoarcem / Și cometa să vină să apese reset / Să tragă peste noi fix ca apa-n closet / Vărsată pe noi și mirosul nu iese / Și uite pe cer cum macrameul se țese / Ce frumoasă e lumea când încetează să-ți pese
- Vlad Alui Gheorghe este invitatul nostru (alături de Adrian Alui Gheorghe, Cosmin Perța, Paula Erizanu și de Ioana Tătărușanu, Denisa Grădinaru, Mălina Turtureanu și Theodora Sterpu) la Alecart. Zoon Poetikon, la FILIT. Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI.
(*Andrei Tătărușanu, redactor Alecart, este elev în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
Foto: Ioana Fînaru
