Liceul a fost pentru mine prea mult din toate, o frenezie suprasaturată care, dilatându-se și topindu-se în ceva unitar în amintirea mea, se consumă pe sine ca o foaie pe care o împăturești până e doar un punct, apoi un atom, apoi tu.
Teodora Gherman: Am petrecut și am simțit orele din momentul în care am fost rugată să scriu aceste cuvinte până acum, când stau în fața laptop-ului, cum am făcut-o poate prea mult în ultimii ani, încercând să scormonesc în mine după ceva strălucitor și inedit, în care să pot reflecta experiența (mea) din liceu. Când mi-am dat seama că mă lovesc doar de amintiri difuze și de idei vagi, am căutat în cărțile de poezii împrăștiate prin cameră, printre cuvintele care m-au plimbat cu lesa prin lumea lor și mi-au arătat că există multiple feluri de libertate, amintindu-mi că undeva se află o imagine pentru fiecare sentiment și că totul se leagă, totuși, într-o ordine, chiar dacă imposibil de ghicit de la început.
Îmi ridic steagul alb făcut din toate bilețelele scrise în ore și mărturisesc, împotriva a tot ce am crezut până acum, că nu totul se simte diferit în pragul absolvirii. Liceul a fost pentru mine prea mult din toate, o frenezie suprasaturată care, dilatându-se și topindu-se în ceva unitar în amintirea mea, se consumă pe sine ca o foaie pe care o împăturești până e doar un punct, apoi un atom, apoi tu.
Aș vrea să pot spune că am intrat în clasa a IX-a cu ochii sticloși și plini de speranță, că am avut acea imagine curată și luminoasă asupra a ce vor însemna următorii patru ani, dar lucrurile au stat diferit. În final, din anii mei de liceu rămân râsetele înecate din timpul orelor, țigările „poștite” în trei, cărțile pe care nu le-am citit, dar despre care am vorbit singură o oră întreagă și speranța că poate mâine va fi mai bine și, chiar dacă nu e, mergem vineri la o bere.
Adevărul e că liceul s-a dovedit a fi exact cum mi-am imaginat în acea primă zi: o așteptare. Așteptarea să sune clopoțelul, să termini cu tezele, să vină vacanța și apoi să înceapă iar școala, să își facă odată pastila efectul, să înveți să iubești și să îți treacă. Așteptarea să înceapă viața de la capăt. Între timp, crești ca peticele de iarbă dintre crăpăturile trotuarelor. Cred că mai mult a rămas liceul cu părți din mine decât am rămas eu cu părți din liceu, dar voi repeta, ca pe o rugăciune, comenzile de cafea pe care le dădeau prietenii mei în fiecare dimineață – până amintirea acestor patru ani va fi îmbibată doar în lapte și zahăr.
(*Teodora Gherman, filo, a fost semifinalistă a Concursului Național de Poezie LicArt și a obținut Premiul al III-lea cu echipa la Festivalul Național de book-trailere „Boovie”.)
A fost sau n-a fost ceva special în anii mei de liceu? Nu pot să spun momentan și invoc pentru ultima dată scuza mea preferată: Nu sunt așa de profund, am fost 2 ani la mate-info :)
Ioan Cruț: În gimnaziu, perspectiva mea despre liceu era idealizată. Văzusem, bineînțeles, Liceenii lui Nicolae Corjos. Speram la un Socrate, mă temeam de un Isoscel și visam la o Dana. După ce am încercat marea cu degetul în clasa a IX-a și am vrut (la final, fără mare succes, din nefericire) să mă implic pentru a schimba ceva în viața elevilor din județul Iași și din Colegiul Național, începând cu clasa a X-a, am luat o decizie curajoasă și m-am transferat de la mate-info la filo un an mai târziu. Odată ajuns „acolo” (dar acest „acolo” a devenit „aici, acasă”), am citit, am văzut filme de artă și am dezbătut pedeapsa capitală și consecințele revoluției industriale pe grup (în epoca hibrid). Am simțit mândria datorată premiilor de la conferințele MUN, am trăit momente fabuloase la adunările generale din școală, la întâlnirile cu colegii din județ și cu cei din București. Am savurat din plin FILIT-ul, Bistritz (Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”) și Întâlnirile Alecart. Ghidat de „Socrate”, am disecat concepte din sfera justiției, am vorbit despre singurătate, despre curaj și despre eleganță, am descoperit frumusețea poeziei la orele de română, am analizat filme faine la opționalul de cinematografie.
Îmi răsună în urechi replici de tipul: elevii nu mai respectă profesorii ca pe vremuri! sau N-ai să schimbi nimic, Ionuț!. Acum ele îmi provoacă un zâmbet. Le-aș doar răspunde: Oare?
În cei patru ani de liceu, m-au încercat emoții puternice, m-am simțit ca în Kafka, m-am revoltat, am și învățat, am glumit. Adică, pur și simplu, am trăit. La urma urmei, îmi spun, sunt mai mare decât era Mihai când alerga la vale pe tăpșan, am avut un Socrate, am avut un Isoscel, am cunoscut și fete ca Dana.
Între cafeaua de la Maison, fumoar, chiulitul la bibliotecă, reprezentare, mă întreb: A fost sau n-a fost ceva special în anii mei de liceu? Nu pot să spun momentan și invoc pentru ultima dată scuza mea preferată: Nu sunt așa de profund, am fost 2 ani la mate-info J.
(*Ioan Cruț, filo, a fost Președintele Consiliului Elevilor din Colegiul Național Iași.)
Și de la filo îți poți găsi locul în lume. Uneori mai bine și mai așezat. Întotdeauna mai spectaculos.
Ștefana Albu: Ce o să faci la filo? Unde o sa ajungi în viață cu filo? Nu o să îți găsești loc de muncă așa!
Am intrat în clasa a IX-a la filologie înconjurată de astfel de replici. Rude, prieteni, chiar și străini, toți se repezeau spre mine binevoitori, asaltându-mă cu observații. Nimeni nu înțelegea de ce ar opta cineva de bunăvoie pentru filo. Iar aceste prejudecăți m-au urmărit în cei patru ani de liceu. Uneori, la început (nu, nu vreau să-mi amintesc prea multe din acel început), au fost momente când am început să cred și eu în ele. M-am gândit că ,,nu voi ajunge nicăieri în viață”, ca nu voi învăța nimic și că doar voi irosi patru ani prețioși. Acum, trăgând simbolic linie, sunt ferm convinsă că ceea ce am învățat la filo nu aș fi putut învăța în altă parte. Am ajuns să fiu atentă la mine și la ceilalți, la emoțiile celor de lângă, la nevoile lor. Am ajuns să caut nu doar informația, ci și interpretarea ei. Am ajuns să citesc romane și poezii cu dorința de a le căuta miezul și de a le face ale mele. De a le transforma în ceva al meu. În ceva care să conțină și o parte ceea ce sunt. Am citit – când chinuit, când cu plăcere, m-am luptat cu ceea ce am citit și am întâlnit scriitori de care m-am apropiat și pe care mi i-am apropiat. Și, cel mai mult, m-am bucurat că nimic din ceea ce mi s-a spus nu s-a dovedit adevărat. Pentru că și de la filo îți poți găsi locul în lume. Uneori mai bine și mai așezat. Întotdeauna mai spectaculos.
(*Ștefana Albu, filo, este campioană națională la tir cu arcul.)
Îmi amintesc (acum mi se pare amuzant) cum m-am dus la profesorul de română dezamăgită de nota din teză, care trebuia, în viziunea mea, să fie maximă, pentru că participasem la olimpiadă.
Ioana Pauliuc: Mi-e foarte greu să vorbesc din postura de elev care e pe punctul de a deveni absolvent, de vreme ce eu încă mă simt în clasa a noua, cu aceeași vibrație și cu același sentiment că încă mai este timp.
Din anii de liceu rămân cu intensitatea pe care o simțeam de fiecare dată când făceam ceva nou, când cunoșteam pe cineva, când vorbeam la ore, când trebuia să conving portarul să ies din școală. Rămân cu tensiunea resimțită de un copil care nu știe dacă îl lasă părintele sau nu să se joace așa cum vrea el. Din liceu rămân cu orele de limba română, cu discuțiile de la opționalul de film, cu scenele disecate minuțios, cu poveștile construite pe baza impresiei fiecărui coleg, când mereu ajungeam altundeva. Da, siguranța că mereu cineva te ține de mână și că vei ajunge undeva mi-au dat orele de literatură. Totul era atât de imprevizibil. Și de frumos… Rămân, de asemenea, cu momentele în care profesorii deveneau oamenii cu povești de la catedră, cu clipele lor de sinceritate, cele în care ne dăruiau o parte din ei nouă. Îmi amintesc, de exemplu, când proful de română evoca felul în care s-a simțit atunci când a văzut, după mulți ani, casa bunicilor; locul era pustiit, dezintegrat parcă, dezarticulat. Amintirile vii și totul mort în jur. Cam așa mă simt și eu privind la anii de liceu. Îi văd cum își pierd din trup și cum își sădesc sufletul în noi. Îi văd ca pe niște bunici dragi rămași în poartă, care te cheamă și în vacanța următoare lângă ei să îți culeagă din grădină căpșuni ca să îi mâncați cu zahăr împreună. Eu le fac din mână, promit să revin, dar gândul îmi zboară deja în altă parte.
Mai rămân cu felul în care îmi bătea inima când eram scoasă la tablă, cu fluturii din stomac atunci când eram îndrăgostită, cu gestul de a-mi aranja atent lucrurile în bancă – mica mea ascunzătoare. Cu fuga de portar, alergatul spre locul „nostru”, cafeaua cu cel mai bun gust, discuțiile aprinse despre lucruri mici ce deveneau extrem de importante pentru noi. Totul amplificat de cele douăzeci de minute ale pauzei mari.
Îmi amintesc clasa a noua și fascinația pentru profesoara de română de atunci, pentru eleganța și discreția pe care le transmitea. Îmi amintesc cele cinci minute de muzică clasică de la finalul orei, cu capul pe bancă, alternând cu sunetul tocurilor și cu intonația perfectă a vocii.
Nu a fost totul perfect. Dar… În gimnaziu am fost la școala din Podu Iloaiei și îmi imaginam liceul ca în seriale, cu vestiare pe hol și cu o trupă cool de muzică. N-a fost așa. A fost mai frumos. Și am realizat asta când am simțit că suferința este necesară. Că e un fel de moarte. Așa a fost despărțirea de o tabără în care am mers după ce revista școlii a fost premiată național. Așa a fost despărțirea de oamenii pe care i-am cunoscut și care și-au lăsat o parte dintre gânduri în carnețelele în care scriam mereu (încă le mai am pe toate și le citesc uneori regăsind tensiunea, așteptarea, curiozitatea, tristețea). Muncel este locul la care mă gândesc ca la un dans în iarba udă, cu poeziile scrise pe întuneric, cu piese cântate pe scări și plimbări prin pădure. Mi-ar fi plăcut să pot asocia aceeași imagine și anilor de liceu, însă simt că lor le-a lipsit o anumită relaxare, prea încorsetați fiind în formalități și dorința de performanță.
Îmi amintesc (acum mi se pare amuzant) cum m-am dus la profesorul de română dezamăgită de nota din teză, care trebuia, în viziunea mea, să fie maximă, pentru că participasem la olimpiadă… Gândeam în spiritul olimpicului de la Național. Totuși, până și naivitatea aceea mi se pare frumoasă acum, îndreptățirea cu care îmi ceream „drepturile”. Între timp, am înțeles cum totul e, de fapt, despre a te juca, despre plăcerea scrisului, despre a vorbi despre tine scriind teme cu cerințe standard. Între timp, am învățat că din liceu, dintr-o experiență, dintr-un film sau dintr-o carte rămâi cu o parte reconstituită din tine. Cu o parte care este scoasă, prelucrată manual, întoarsă pe toate părțile, poate chiar arsă până la jumătate, iar apoi introdusă la loc. Suntem atâtea părți câte am reconstituit.
Cu asta rămân eu din liceu. Cu o flacără dispusă să întrețină arderea oricărei părți ce are să îi ia locul.
(*Ioana Pauliuc, mate-info, a obținut anul acesta Premiul al III-lea la Olimpiada de Limba și Literatura Română)
[Citește AICI prima parte cu gândurile absolvenților de la Național]
Foto: Alina SAVA
