Toate lucrurile prin care am trecut în copilăria mea din anii optzeci ai unei țări comuniste mi-au dat siguranță și independență. Dar și nevoia de a fugi continuu, cât mai departe. O vreme am crezut că m-au făcut puternică. Dar azi sunt convinsă că tăietura de pe scoarța copacului nu poate, cu timpul, decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește.
În miezul inimii se adună chipuri, gesturi, frânturi de spațiu și de timp, mici momente în jurul cărora se înfășoară un dor nicicând astâmpărat pe deplin, o tristețe (sau două, sau mai multe), adierea unui miracol cotidian, prietenii, apropieri, răni care nu au unde să plece oricât le-ai alunga, clipe radioase învăluite în lumină, toate strângându-se într-un ghem cu fire multicolore, într-o lacrimă translucidă de mamă sau într-o bucățică de plumb. În miezul inimii își găsesc locul concentratele de trăire, depuse ca într-un filon subțire, șerpuitor, de aur. Tot ceea ce s-a întâmplat, tot ceea ce a contat, tot ceea ce ni s-a dat. Ca dar și ca povară. În miezul inimii adăpostim ceea ce a făcut posibil ceea ce suntem. Miezul inimii Ioanei Nicolaie e cu adevărat un volum tulburător. Pentru că poartă în el mult din cea care l-a scris. Curajos prin adevărul intim cernut pentru a împărtăși ce a fost (fragmente de viață), excepțional prin transfigurarea acestei intimități, prin configurarea a ceva ce e doar al celui care l-a trăit și deopotrivă al unei generații. Cu variații care devin nesemnificative. Pentru că fiecare are un Nord al lui, o casă doldora de amintiri, pentru că în fiecare există doi stâlpi în funcție de care ne rotim devenirea (o mamă și un tată ce rămân în noi și cu noi chiar și atunci când s-au îndepărtat spre alte zări), pentru că există frați și surori, goluri și plinuri, o călătorie spre un oraș mare (în cazul Ioanei Nicolaie Bucureștiul) făcută cu teamă, dar și cu o anumită încrâncenare, există depresii și suspendări ale timpului, pentru că în fiecare își fac loc oameni și drumuri și pierderi care vin prea devreme.
E o după-amiază frumoasă, soarele e oblic, pot să-l fac cuburi mici, mici între pleoape.
Miezul inimii e scris cu colțul inimii, parcă pentru a nu sfâșia miracolul ce învăluie momentele făcute palpabile pentru toți. E scris ca o formă de a se lega din nou de ceea ce a trăit și de a dărui ceva din ceea ce i-a fost oferit. E o datorie transformată în răsplată binecuvântată. După Cerul din burtă, Miezul inimii mi se pare a fi cea mai poetică, mai luminoasă, mai vibratilă carte a Ioanei Nicolaie. Deși multe dintre momentele recuperate pulsează de violență, de cruzime, sunt impregnate de tristețe sau colorate în nuanțele unei mirări, ale unei așezări recuperate abia ulterior, există mereu urma unei încrederi că apa mocirloasă care te poate cuprinde la un moment dat va fi îndepărtată printr-o mișcare puternică, rezultat al voinței. Și nu doar al voinței, ci și a ceea ce înseamnă, poate, destin. Acea ușă mai întâi presimțită, apoi devenită vizibilă și palpabilă ce se deschide în fața ta și pe care ți se oferă posibilitatea de a intra. Prin care Ioana Nicolaie a pășit și care a purtat-o din orășelul din Nordul ei sălbatic și așezat, unde viața tuturor părea a fi deja circumscrisă unei istorii fără personalitate și fără șansa de a alege, spre cealaltă viață alături de Mircea, de copilul ce plângea noapte de noapte și părea a alunga orice posibilitate a scrisului, alături de cerșetorul de cafea Emil Brumaru, la un târg de carte de la RomExpo în care o fetiță se lipește de ea, deși copiii autiști, cum era ea, nu suportau să fie atinși, în Berlinul unde un telefon țârâie două nopți la rând imediat după miezul nopții și undeva într-un spital pe lângă care trecuse întâmplător se stinge din viață Ovid S. Crohmălniceanu înainte de a-i putea da brățara caldă, vie, trimisă din țară de Ioana Pârvulescu, în același Berlin unde peste câțiva ani o inimă de ciocolată se va topi între degetele unui băiețel care nu vrea ca lucrurile să fie înghițite de timp…
O poveste tandră și, în același timp pe tonuri acute, despre fețele toleranței, despre coridoarele secrete dintre vârste, despre cine e seamănul tău, despre prietenie, devotament, despre viață.
Spre această viață pășește prin ușa întredeschisă odată cu iarna lui `89, când comunismul devenise flecul complet distrus al istoriei recente, și după intrarea la facultate. Fără a exista însă o linie de demarcație clară, adică o negare, o cădere (fie și pentru o clipită) în uitare a ceea ce a fost înainte. Căci cuiele bătute de trei frați pe petecul de pământ din fața casei, chipul roșu de sânge al Ravei, goana spre mama aflată departe, la câmp, durerea potolită în apropierea caldă, blândă a lui Ociuc, primul meu prieten, sugativa pentru amărăciune a fetiței de altădată, excursia în capitală cu puținii bani primiți de o mamă eroină și înecată în dezamăgire, în răul de tren și de mașină, păstrând intactă și la fel de dureroasă doar dorința fetei de a vizita Ateneul, amânată pentru cealaltă viață, fiindcă acum tovarășul Doboș nu are loc pentru muzicieni, huse de piele și doamne în haine elegante în programul unei vizite în orașul sufocat de ctitoriile în construcție, case ale scânteii și case ale poporului, barul în care a lucrat în vara dinaintea examenului la facultate, toate acestea pregătesc îndârjirea cu care, la 19 ani, o copilă venită din Nord va bate la ușa unor necunoscuți. O să sun la ușa asta orice-ar fi, o să bat în ea până-mi deschide cineva. Ușa deschisă atunci de Maria e ușa spre Bucureștiul din O pasăre pe sârmă, un loc cu straturi de fantastic, de cruzime, de nostalgie care se suprapun peste celelalte coji și pielițe ale copilăriei și peste cele ce vor urma. Și dacă în volumele anterioare în care recuperează ceva din viața celor doisprezece copii ai unei mame eroine, realismul pe alocuri dur lasă puțin loc mușchiului inimii să pulseze lacom, să învăluie în nostalgie chipurile recreate, aici miezul inimii mușcă adânc din felia de viață și infuzează realitatea de o dragoste și o înțelegere blânde. Mereu dureroase, mereu cu tăișuri ce riscă să rănească țesutul moale și fragil al amintirii, dar reușind să creeze irizări de lumină în cele mai obișnuite momente de viață. Indiferent că e vorba de chipuri și de oameni cu care s-a intersectat doar pentru o clipă (o îndrăgostire miraculoasă pentru că e legănată de mersul cu trenul imediat după examenul la facultate și pentru că rămâne o promisiune neîmplinită, gestul ocrotitor de a așeza o geacă pe umerii înfrigurați ai tinerei ce își petrece noaptea într-un compartiment de tren, evocarea unei nunți terminată cu încercarea polițistului de a profita de singurătatea celei ce se îndreaptă spre o înmormântare, prezența stropilor mici de lumină, licuricii, într-un pâlc de mesteceni – tot noaptea -, o mână umedă și o tăcere care fac imposibil mai mult) sau de oamenii pe care îi poartă în sine mereu. Ca mama care veghează de departe peste viața celor doisprezece copii și al cărei chip răsare într-un fel sau altul în aproape toate aceste bucăți de viață. Prezența ei, mereu o umbră protectoare. Către ea și către miezul acestei umbre tind recurent inima și scriitura, săpând sau dezghiocând mici momente cu și despre ea. Mama e în acest volum o a doua umbră. Mama cu mâinile în aluatul de cozonac, mama cu visele ei stranii care aduc la suprafață presimțiri din ceea ce va să vină, mama cu trupul împuținat și urletul ieșindu-i din gâtlej, luându-se parcă la trântă cu viața, mama despărțindu-se de copiii ei, mari acum, adunați de prin toată lumea, dar la fel de vulnerabili, cu lacrima ivită în colțul unui ochi, un ultim semn că umbra ei va continua să le fie alături.
O bucurie mică de tot putea fi ținută de-acum în palme.
E în acest volum tot ceea ce era și în volume anterioare. Diferite sunt tonul, cadența, decupajul. Luate în sine, întâmplările sunt ca viața însăși: colțuroase, dense, cu vârtejuri de neliniște. Din ele se desprinde o anumită viziune despre timp, despre viață, despre moarte. Ți se spune clar că lucrurile și oamenii nu pot rămâne aceiași, că e o iluzie să crezi că poți cu adevărat salva miezul a ceea ce ai trăit. Totuși, de data aceasta, stând atât de aproape de propria viață, inima alege să caute în tot ceea ce a păstrat acele licăriri ce fac posibil miracolul. O apropiere, o îmbrățișare, o așteptare demnă a sfârșitului, regăsirea fraților chiar dacă într-un moment de suferință, o carte cu coperțile umflate de ploaie – semnul trimis de departe că ai toată viața înainte, lumina portocalie picurând din versurile lui Emil Brumaru, cafeaua slabă făcută special așa pentru inima slabită a acestuia. Ioana Nicolaie se reapropie de nodurile propriei vieți și ne arată cum acestea s-au transformat în muguri. Ioana Nicolaie își revizitează nu doar viața și oamenii care au modelat-o, ci și cărțile anterioare și demonstrează încă o dată că vocea unui scriitor adevărat e recognoscibilă și plurivalentă, mereu nouă, proaspătă. Ioana Nicolaie răscumpără în Miezul inimii tot ceea ce trebuie răscumpărat și răsplata e pe măsură: viața se transformă în aceste povestiri în mici mătănii pe care le prefiri nu printre degete, ci printre colțurile inimii pentru a ajunge chiar în miezul ei.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
