„Cred că și astăzi singurătatea este pilonul central al vieții mele.” – Mircea Cărtărescu (interviu)

Eu nu fac nicio distincție între poezie și proză, pentru mine totul e poezie.

 Despre ce nu ați putea să scrieți niciodată?

Orice scriitor/ orice om are lucruri pe care nici lui însuși nu vrea să și le spună și care trebuie să rămână într-o anume cameră ascunsă despre care spun basmele că se află în orice palat. În fiecare dintre noi există această cameră ascunsă, în care se găsește esența noastră, ceea ce ne definește. Mulți oameni spun că se caută pe ei înșiși, dar pericolul este să te găsești. Niciun autor, cu foarte puține excepții (poate Dostoievski și Kafka), nu a ajuns în acea zonă secretă, nu a avut curajul de a se privi pe el însuși în ochi.

Accesează jurnalul acea zonă despre care vorbeați?

Eu nu am îndrăznit să sondez foarte mult zona aceea. Cu toată hotărârea și cu toate riscurile, am încercat o singură dată, în Travesti. Este cartea mea cea mai sinceră, la modul sinucigaș aș putea spune.

Ce credeți că ar trebui să împrumute proza de la poezie și viceversa?

Eu nu fac nicio distincție între aceste două genuri literare, pentru mine totul e poezie. Eu nu citesc romane pentru trama lor ori pentru personaje, ci pentru stropul de poezie din ele. Cred că Dostoievski a fost un mare poet. Toți romancierii mari au, din loc în loc, sclipiri de poezie, la fel cum picturile lui Rembrandt au, pe alocuri, sclipiri de aur, de lumină intensă. Eu asta caut oriunde, chiar și în viață. În afara acestor străfulgerări poematice, viața nu merită trăită. Cărțile mele, poeziile mele, viața, iubirile și urile mele alcătuiesc un singur spațiu, în care, din când în când, sclipește câte ceva.

 Doctor Faustus era un roman scris pentru a fi citit numai de către mine.

Care au fost autorii adolescenței dvs. și cum îi priviți acum?

Sunt prea mulți ca să îi pot menționa aici, dar îl voi aminti pe unul dintre ei. În jurul vârstei de 17-18 ani am citit o carte care m-a influențat decisiv pentru tot restul vieții, anume Doctor Faustus a lui Thomas Mann. Personajul central, Adrian Leverkühn, a devenit un alter ego al meu, o entitate cu care m-am identificat desăvârșit. În acel moment nu înțelegeam teza cărții lui Thomas Mann, care vedea în Leverkühn mai degrabă un monstru decât un geniu. Pentru mine însă, la vârsta aceea, Leverkühn a fost unul dintre factorii cei mai puternici care m-au împins către artă și către scris în particular. Îmi aduc aminte că l-am văzut, la un moment dat, pe unul dintre colegii mei cu aceeași ediție sub braț, plimbându-se prin curtea școlii. M-am simțit atât de gelos, de parcă ar fi umblat cu o iubită de-a mea. Doctor Faustus era un roman scris pentru a fi citit numai de către mine.

De unde provine consecvența și ordinea în procesul de a scrie? Factorii sunt de natură interioară sau exterioară?

Noi am avut un poet de avangardă deosebit, care se numea Ilarie Voronca și care spunea întotdeauna că în literatură nu există cuvântul trebuie. Există scriitori consecvenți și scriitori inconsecvenți, autori cu un fond cultural și alții complet genuini. Nu există o regulă, scriitorii sunt extraordinar de diferiți unii față de alții, iar literatura, la rându-i, este de mii de feluri, în asta constând și frumusețea ei. Eu sunt un autor disciplinat, mă consider mai curând cu picioarele pe pământ. Am în minte o imagine a literaturii și un schelet a tot ceea ce scriu, însă nu mă iau drept un etalon. Sunt unul dintre multiplele feluri de autori care există.

 În liceu nu numai că vorbeam în citate, dar în fiecare pauză umpleam tabla de poeme.

 Ați pomenit de mai multe ori că în liceu aveați o mare ușurință de a vorbi în citate. Vă mai amintiți unul pe care îl foloseați foarte des?

În liceu eram complet nebun. Toți mă considerau așa și am fost chiar în pragul de a trece granița și a înainta către schizofrenie. Din fericire, am fost luat în armată și acolo, în nouă luni, mi-au scos gărgăunii din cap. Nu numai că vorbeam în citate, dar în fiecare pauză umpleam tabla de poeme. În franceză, în engleză, în română, tot ce-mi plăcuse. Colegii mă priveau cu oroare, eram un om făcut din literatură, nu mă puteam înțelege cu ei. Eram complet centrat pe o singură chestiune. Nu are sens să mă gândesc acum la vreun citat, le rulam în permanență, ca pe un joc schizoid. A fost, de altfel, o perioadă în care mă simțeam extrem de singur. Treceau săptămâni fără să vorbesc cu nimeni, în afară de părinții mei. Din cauza suferinței pe care o simțeam, avansam în această stare acută care, din păcate, la mulți adolescenți, virează spre patologic. Eu am fost pe muchie în toată acea perioadă. Din acea singurătate însă eu mi-am hrănit tot ceea ce am scris mai târziu. Cred că și astăzi singurătatea este pilonul central al vieții mele.

Cu ce melodie v-ați asocia ultimul jurnal?

Eu sunt un mare fan Beatles și, mai ales, John Lennon. El are câteva cântece pe care nu a mai apucat să le lanseze, nu le-a mai finisat. Unul dintre ele a fost întotdeauna foarte emoționant pentru mine. Lennon spune acolo: Dragă John, de ce muncești atât? Nu mai are rost, cursa s-a terminat. De ce te mai chinui atât? Las-o mai moale. Acest Dear John mi se pare că este într-o mare măsură în acord cu ceea ce am scris în ultima vreme.

Ce ați recomanda unui licean, Orbitor sau Solenoid? De ce?

Fără niciun fel de ezitare, Solenoid. E mult mai simplă decât Orbitor. Solenoid încearcă să expliciteze într-un fel ceea ce eu am scris în trilogie. E o carte mai cristalină, mai comprehensibilă și mai umană. Dacă cititorul vrea să mai treacă și la Orbitor, bine, dacă nu, nicio supărare. Nobody’s perfect.

 

*Interviu preluat din ALECART 21.

(c) Foto: Andrei Rusu, Alecart

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.