„Poezia e la Bistrița”. Poeții invită un prozator: Mircea Cărtărescu

Despre puterea celor fără de putere cu Mircea Cărtărescu. Sau Omul-poem

14 iulie. Cea de-a 3-a zi de poezie, de bucurie și de sinceritate aici, la Bistrița, a depășit cotele fascinației maxime imaginate de mine. Limitele de orice fel s-au anulat și, în grădina restaurantului Rapsodia (nume parcă predestinat), pe scaunele înfierbântate mai mult de emoția întâlnirii decât de soarele ce se arăta încă blând la o târzie oră a dimineții, urma să călătorim dinspre poezie spre proză alături de Mircea Cărtărescu. Dar, aflându-ne în imposibilitatea de a prezice parcursul unor evenimente în această lume a spontaneității și a naturaleței, mai ales atunci când poeții invită un prozator, am călătorit, în realitate, dinspre poezie spre orice – spre dragostea de frumos, spre prietenie, spre ciute nevăzute, spre timpuri revolute. Spre umanitate, în esență. Pe parcursul orei pulverizate de dialogul ce a urmat, discuția s-a închis natural și firesc într-o buclă. Eram prizonierii fericiți ai atemporalității – unde poeții clasici sunt încă vii, căci doar așa poți ajunge la ei, iar cei optzeciști se identifică cu prezentul poate mai mult decât ar crede unii. În acea oră nu am aparținut niciunei generații, ci ne-am infiltrat în atmosfera vieții tuturor.

Exprimându-și profunda admirație pentru tot ce înseamnă poezia e la Bistrița, Mircea Cărtărescu mărturisește: Nu am venit la Bistrița să vorbesc. Am venit să ascult. Am venit să ascult poezie. Am ascultat cu multă atenție tot ce s-a citit și am rămas foarte ușurat. Ceea ce se scrie e în regulă, așa trebuie să se scrie poezie. Cu gândul la vesperalele lecturi din sinagogă, la spectacolul unei minți libere pe care îl declanșează acestea, scriitorul a definit poezia ca fiind nu doar capacitatea de a folosi cuvinte. În poezie totul ne interesează, tot ce ține de viața, de opera, de fanteziile, de visele și psihismul unui poet. Am primit aici, și sunt recunoscător, mostre de psihism foarte diferite, minereuri foarte diferite, dar fiecare dintre ele necesare nouă.

Poeții sunt un fel de anticorpi. Agenți culturali care rezistă.

La propunerea lui Cosmin Ciotloș, cel care l-a provocat pe prozator la acest dialog, de a urmări retrospectiv perioada anilor 80 și de a evoca chipuri care au fost vectorii și liderii intelectuali ai acelor vremi, Cărtărescu, dintr-un spirit civic cât se poate de activ, întinde punți de gând și de simțire între perioada respectivă și cea de astăzi, comparându-le. Pe fundamentul zicalei că ceea ce nu te omoară te face mai puternic, prozatorul este de părere că toate aceste momente de cumpănă sunt binevenite pentru un poet și un scriitor. Un scriitor are nevoie mereu de un zid în fața sa, un zid de care să se izbească, chiar dacă acesta este peste puterile sale de depășit. Astăzi sunt vizibile niște umflări ale „venelor gâtului poeziei” care dau impresia de forță. Chiar dacă nu putem dărâma zidul, facem ce trebuie făcut. Dar gândurile nu rămân doar în acest teritoriu. Este indubitabil faptul că lumea literaturii este una a comunității, a umanității, dacă vreți, motiv pentru care toate cele enumerate anterior sunt valabile și în spațiul civic: Nu pot să vă spun câtă admirație am pentru oamenii care își fac datoria civică în acest moment. Aici nu discutăm despre politică, discutăm despre datoria fiecăruia dintre noi de a veghea la binele comunității din care provine. În momentul în care un corp străin apare, nu avem cum să nu ne simțim un fel de anticorpi. Orice societate trebuie să producă acești anticorpi. Și, s-a spus la un moment dat, că poeții sunt un fel de anticorpi. Ei sunt niște agenți culturali care rezistă.

De cealaltă parte, la sfârșitul secolului trecut, zidul era mult mai puternic. Și atunci, pe lângă disidență, rezistența prin cultură a fost o cale de a face față represiunii: La acele momente rezistența prin cultură se manifesta prin lucruri bine făcute în acest domeniu, prin lipsa oricărui compromis, prin a face aceeași poezie pe care ai fi făcut-o într-o lume liberă. Și, din mărturisirile prozatorului, am aflat că acest lucru a fost posibil și s-a realizat datorită cenaclurilor literare sau a unor persoane-vector, a chipurilor lidere ale intelectualității din acele vremuri, dar și înafara lor: Nu numai poeții sau prozatorii au ținut sus acest steag al artelor, ci și artiștii din celelalte domenii. Deci, aș spune că și în acea epocă au existat aceste nuclee de societate civilă și între muzicieni, cântăreți rock sau plasticieni. Pretutindeni. (…) Orice lucru bine făcut, în orice epocă, întreține flacăra libertății. Particularizând, Mircea Cărtărescu îi invocă pe Nicolae Manolescu (o prezență fascinantă, un om foarte inteligent), pe Ovid Crohmălniceanu (un om modern în toate porțiunile literare și un om gata să ne ajute) sau pe Mircea Nedelciu (un lider adevărat, om pe care toată lumea îl iubea).

Spectacolul minților libere

Discuția a devenit și mai interesantă atunci când prozatorul și-a asumat pentru câteva clipe rolul de povestitor și ne-a introdus în atmosfera lumii literare a anilor 80. Ne-a arătat că la baza oricărui tip de luptă se află vocația prieteniei și cea a admirației: Așa am strâns legăturile acestei generații. Cu un entuziasm vădit, el rememorează momentele petrecute alături de alți oameni ai lumii literare alături de care pornise la luptă. Despre Ion Stratan precizează faptul că mintea lui funcționa într-un mod ce o ducea spre patologic, dar în sensul genialității. Câteodată mergeam la bar, ne luăm un pahar de coniac sau whisky și stăteam ore în șir cu el în față. De multe ori uitam să îl mai bem, pentru că îl ascultam pe Nino Stratan, care o ținea în stratanisme. Nu știai cum funcționează mintea sa extraordinar de asociativă. În aceeași serie a oamenilor simbol, se înscriu și Traian T. Coșovei, și Florin Iancu, alături de care bătea străzile orașului, învățând să vadă, să înțeleagă, să numească.

Deși prietenia și respectul între oameni erau valori ce, la momentul respectiv, nu puteau fi detronate și confereau echilibru întregii lumi, prin fisurile manifestării lor își făcea loc și tensiunea, o anumită concurență între creatori: La un moment dat, când i-a apărut al doilea volum, Traian T. Coșovei mi l-a adus și, când am deschis să citesc dedicația, ceva a început să bălăngăne. Era o lamă de ras, legată cu un firișor de prima pagină și dedesubt scria – lui Mircea Cărtărescu ca să-și taie venele de invidie. Reprezentativă a fost și povestea cu Petru Romoșan care a primit de la Virgil Mazilescu autograful: „Boule, învață să scrii poezie”. Romoșan întreabă candid ce înseamnă în franceză „boule” (pronunțând „bul”, desigur…). În ciuda acestor replici acide, a emulației ce domina atmosfera, conștiința valorii a fost una productivă. Din acea luptă perpetuă au ieșit învingători cei mai buni literați, cei mai talentați poeți și, în definitiv, cei mai mari oameni. E mai mult decât o onoare să ne putem apropia și bucura și astăzi de creațiile unora dintre ei sau, cum ar fi spus Cărtărescu, de spectacolul minții lor libere.

Ciuta nevăzută

Întregul dialog cu prozatorul invitat la festivalul Poezia e la Bistrița a fost, de fapt, un imens elogiu adus poeziei. Este minunat să chemi un prozator și să-l primești pe cel mai mare poet (sau poem). Discuția abundă în definiții care de care mai impresionante pentru poezie: Poezia e cel mai fragil, inutil, convalescent lucru din lume. Ea e, paradoxal, puterea lipsei de putere. Poezia e grația universală, iar ceea ce nu are grație, nu poate funcționa. Despre revenirea la poezie, Cărtărescu afirmă: Prozatorul obișnuit scrie proză, iar prozatorul bun scrie poezie. Toți marii prozatori pe care îi cunoaștem sunt, de fapt, mari poeți. De altfel, într-o altă discuție, din cadrul FILIT de data aceasta (cealaltă mare sărbătoare a alecartienilor), Cărtărescu afirmă că nu a scris niciodată altceva în afară de poezie. Există, oare, un elogiu mai mare adus poeziei decât admirația supremă venită din partea unui prozator excepțional?

 

Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.