Moartea unei idei sau Focul (451º Fahrenheit), regia Irina Popescu Boieru

O încercare timorată, lipsită de nerv, o transpunere explicită a mesajului  romanului lui Rad Bradbury 451º Fahrenheite ceea ce propune regizoarea Irina Popescu Boieru la Sala Uzina cu Teatru stagiunea aceasta în Iași. E o reprezentație în care funcția didactică și-a subsumat toate celelalte posibile funcții ale actului artistic, numai bună pentru cei care simt nevoia ca scena să le confirme un principiu de viață (nu neaparat un mod de a se situa ei înșiși în lume) de la care tânăra generație zice-se că s-ar fi îndepărtat și perfect pentru cei care așteaptă ca teatrul să dea o formă concretă, cu un mesaj clar, în legătură cu dispariția spiritului din lume, dar și cu salvarea care nu poate veni decât prin el.

O problemă reală a lumii de astăzi tratată din perspectiva unui viitor mai mult sau mai puțin posibil, în care Oamenii cărții sunt urmăriți, condamnați, uciși când nu pot să renunțe la modul lor de a se situa în lume, în care Pompierii păstrează noua ordine distrugând, incendiind, manipulând prin uriașe ecrane în care ”informația” e redusă la o suită de imagini standard menite să asigure o ”fericire” primară dată de uniformizare.

Un pompier e ”corupt” de la ”ordinea naturală” a lumii instaurate în firescul violenței și atras de spiritul cărții, învățând treptat să opună acțiunii distructive atitudinea reflexiv-contemplativă.”Fapta” e descoperită, căci ”nebunia” îl împinge la gesturi extreme, urmează fuga, hăituirea și salvarea în comunitatea altor Oameni ai Cărții care păstrează spiritul viu prin memorarea cărților fundamentale ale omenirii.

Aceasta e ideea, pretextul spectacolului care însă nu reușește să ofere decât o suită de scene disparate, statice, previzibile în liniaritatea ”expunerii”, împiedicate să simbolizeze de dorința de a explica, prin exhibare, teza.

Nimic spectaculos în aceasta montare care mizează într-o prea mare măsură pe ideea romanului lui Bradbury, uitând că transfigurarea acesteia e ceea ce contează în reprezentația scenică. Decorul este plat: trei module care se modifică în funcție de planurile în care se mișcă personajul (pompierul jucat de Radu Ghilaș), aceleași ca și în alte piese ale ultimelor două stagiuni, plictisitor căci nu semnifică în niciun fel, redus doar la funcția scenică primară.

Cinci ecrane și o telecomandă nu asigură modernitatea viziunii, nici folosirea camerei video sau a fotografiilor. Fundalul sonor e și el un dublu al celor două lumi ce se confruntă, o sonoritate în alb/negruaș spune, prin alternanța previzibilă a sunetelor agresive ale sirenelor și melodiilor care recreează decorul ”de epocă”.

Personajele, la rândul lor, sunt schematice, reduse aproape caricatural la o trăsătură. Niciunul nu dobândește adâncime psihologică, deși drama există in nuce și ar trebui să constituie impulsul de a acționa, de a ființa în interiorul unei crize de conștiință (Pompierul Guy Montag) sau al lumii pe care o reprezintă. Nimic nu e motivat, susținut psihologic. Adaugați tiradele împiedicate, aproape grandilocvente ce expun principiile celor două lumi și aveți o imagine a cenușiului unei montăriautosuficiente.

Retrospectiv, cred că patetismul acestei viziuni dihotomice e ceea ce a subminat viziunea regizorală. Acesta venea nu atât din tonalitatea înaltă, fadă, cât din impresia de inadecvare. Personajele nu păreau a trăi, ci a fi mișcate de un principiu exterior. Asta pentru a nu insista pe jocul împiedicat în bâjbâiala unor cuvinte… mesajul era atât de clar, încât actorii au uitat că trebuie trăit, nu declamat.

Singura care a făcut un joc într-adevăr bun a fost Haruna Condurache (Mildred, soția dezabuzată, imagine a platitudinii absolute, păpușă mecanică purtată de gesturi inerțiale, absorbită de măruntele rictusuri și gesturi ce-i trădau reducția la… nimic). În trecerea de la indiferență la dezabuzare, de la rictusul semitâmp la șiretenia salvării singurei lumi pe care o știe, Haruna Condurache a surprins pe de o parte împietrirea unui suflet aneantizat și, pe de altă parte, multele nuanțe ale subtilului mecanism psihologic prin care nimicnicia, egoismul instinctiv, primitivitatea satisfacerii unor nevoi venite din reflexele condiționate induse de societatea de consum se manifestă.

Dacă Andreea Boboc e destul de ștearsă, asta nu ține în primul rând de jocul acesteia (deși atins de o ușoară notă patetică și el), ci de structura personajului redus nu doar la o idee (înstrăinata, a-normala ce trăiește în lumea cărților), ci și la o scurtă apariție pentru a provoca exclusiv mutația pe care o suferă Guy Montag. Dacă însă nici profesorul Faber (Emil Coșeru), nici comandantul Beatty (Constantin Avădanei) nu conving, faptul se datorează în egală măsură viziunii regizorale și jocului plat.

Am trăit câteva momente cu impresia că finalul poate salva parțial spectacolul. Imaginea Însinguraților retrași într-o pădure departe de lumea Pompierilor, frunzele de toamnă invadând prevestitor scena, cortegiul acestora amintind de alte exiluri ale umanității, nuanțele de gri, totul era dinăuntru.

În sfârșit, simbolul, imaginea transpusă, nu redată, jocul ideii! Dar toate s-au topit într-o altă lungă scenă în care Guy este ”inițiat” și acceptat în comunitate, ”măștile” cad și personajele explică (aproape parodic!) mesajul: fiecare memorează câte o carte fundamentală pentru că spiritul nu poate fi ucis și pretutindeni, chiar în afara existenței propriu-zise a Cărților, se vor găsi câțiva ”nebuni frumoși” care să ducă mai departe Umanitatea. Am ieșit din sală cu o senzație acută de eliberare: ceea ce ar fi trebuit să fie Sens a rămas doar replică de grad secund, discursivă, a acestuia…

Articolul poate fi citit si pe ArtActMagazine unde puteti gasi si alte recomandari ale Nicoletei Munteanu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.