Mă bucură reîntâlnirea cu viziunea lui Claudiu Goga, căci ultimele spectacole montate la Iași, Un dușman al poporului și Acasă în miezul verii au fost categoric niște succese (deopotrivă regizorale, actoricești și de public). De data aceasta, Moartea unui comis voiajor mi s-a părut în primul rând un succes al parteneriatului regizor-scenograf.
Când un om se agață de fiecare iluzie, înălțând-o ca pe un zid de protecție în jurul unei inimi tot mai slabe și a unei realități de o sfâșietoare cruzime, când nu ai ce așeza între tine și lume, între tine și fiii tăi, între tine de azi și cel care ai fost, între greșelile trecutului și neputința momentului de acum. Când un om simte cum totul în jur se prăbușește, cum nimeni dintre cei pentru care a lucrat nu mai are nevoie de el, căci principiile au fost înlocuite de interesul imediat și totul se află în mișcare și nimeni nu știe ce să facă cu un om bătrân, cu un bărbat obosit, cu un suflet dezamăgit, cu un tată ratat, cu un om stors de vlagă și care a rămas captiv în propriile neputințe și iluzii. Un om al zilei de ieri pe care prezentul îl evacuează rapid, căci singurele lucruri care contează pe lumea asta sunt cele care se pot vinde, iar el nu mai are decât o moarte de vânzare. O moarte pe care nu o vrea nimeni, o moarte care se dovedește ultima și cea mai dureroasă iluzie a lui. Iluzia demnității recuperate, a greșelilor anulate, a banilor câștigați pentru ei trăgând de sine până în punctul în care el nu mai există.
Când un om se prăbușește și toți cei care-l înconjoară nu pot sau nu știu cum să-l salveze. Când un om nu este un fruct căruia să-i mănânci miezul și să-i arunci coaja, dar toți, absolut toți, îl privesc astfel. Și legăturile cu lumea se rup una după cealaltă și totul se fisurează, căci afacerile sunt afaceri, iar prietenia, respectul, generozitatea nu-și au locul, iar familia lui nu e decât carcasa contorsionată a celei la care a visat și cuvintele sale nu fac decât să răsune lugubru între pereții prea subțiri pe care i-a ridicat.
Când toți trădează, căci trădarea are nenumărate fețe. Când toți rămân închiși în propriile adevăruri, în propriile singurătăți, în propriile nefericiri. Când lanțul minciunilor se destramă și omul rămâne să privească moartea în față. Dar nici atunci nu o privește lucid, ci prin vălul a ceea ce l-au făcut ceilalți să fie, a ceea ce a ales să facă, a ceea ce speră, nu a ceea ce este. Când moartea e văzută ca pumnul de bani care le asigură celorlalți o viață mai bună. O viață pe care existența și truda ta nu a putut să le-o ofere. O moarte care să compenseze o viață de sacrificii, de muncă, de vise, de rate, de ratări, de lumi niciodată atinse. O moarte care se dovedește ultima iluzie și cea mai amară. Dar pe care Willy Loman nu o mai poate vedea astfel. Pentru că Willy Loman e un pumn de țărână care nu-și mai poate purta eșecul și nici simți singurătatea.
Un om istovit și o lume care i-a devenit străină. Un om dezamăgit și care se agață până la sfârșit de fiecare iluzie pe marginea căreia mai poate broda. Un om obosit și familia lui. Ceea ce ar fi trebuit să-i dea iluzia împlinirii îi ia și ultima speranță, căci ăla nu e tata, e un tip oarecare și lașitate e dac-aș rămâne în continuare aici să duc viața asta de rahat.
Moartea unui comis voiajor e o piesă în cazul căreia a vorbi despre sensul zguduitor al micilor mari ratări omenești devine superfluu de la un punct încolo. Mă bucur că stagiunea ieșeană se închide cu acest text al lui Arthur Miller, în regia lui Claudiu Goga, fiindcă Iașul are nevoie de piese solide, de piese grele, de piese „clasice” care să provoace regizorul și actorii, care să oblige la evaluări și reevaluări despre lumea în care trăim și despre capacitatea celor de pe scenă și a celor din spatele ei de a provoca și de a obliga la o nouă înțelegere a lumii. Mă bucură reîntâlnirea cu viziunea lui Claudiu Goga, căci ultimele spectacole montate la Iași, Un dușman al poporului și Acasă în miezul verii au fost categoric niște succese (deopotrivă regizorale, actoricești și de public). De data aceasta, Moartea unui comis voiajor mi s-a părut în primul rând un succes al parteneriatului regizor-scenograf; Lia Dogaru face o echipă remarcabilă cu Lucian Matei (video design). Claritatea imaginilor, liniile riguroase care se contorsionează în momentele de maximă tensiune, când lumea interioară a lui Willy primește câte o mereu nouă lovitură, precizia detaliilor, jocul alb-negru cu irizări de griuri puternice susțin tensiunea mizanscenelor. Spațiul bine delimitat, valorificând nu doar orizontalitatea, ci și verticalitatea scenei reprezintă o soluție exersată în spectacolele anterioare, dar viabilă și care nu a devenit redundantă. Se păstrează astfel dimensiunea realistă, recognoscibilă a lumii, căci Moartea unui comis voiajor este o piesă cu și despre oameni, o dramă a interiorității prăbușite, desfășurată printre ceilalți și care impune confruntarea directă, ciocnirea puternic articulată cu trecutul, cu spaimele și eșecurile interioare, dar și cu ceilalți, cu realitatea prezentului.
Totuși, spectacolul lui Claudiu Goga nu propune o dramă în adâncime, ci una care rămâne în spațiul orizontalității, al acumulărilor treptate și al trecutului care vine peste personaje cu forța unui tsunami ce nu se opune dezamăgirilor prezentului, ci, corelându-se cu ele, distruge orice posibilitate de a mai rămâne în spațiul iluziei.
Cel puțin din punct de vedere psihologic, aceasta este impresia cea mai pregnantă pe care o lasă jocul lui Adi Cărăuleanu (Willy Loman) și al Doinei Deleanu (Linda). Willy e mai mult un cabotin, un clovn care își joacă până la sfârșit ultimele cărți în pariul cu lumea și care, mai mult decât un om istovit, a devenit un bătrân în care orgoliul, frustrarea și speranța, carcasa de vorbe (Băiatul acesta o să facă lucruri extraordinare!) sunt cele care se înfruntă. Nasul roșu de clovn și mișcările (reluate contrapunctic) care vor să îndepărteze eșecul și să așeze lumea lui și a familiei sale sub semnul succesului încă posibil înstrăinează personajul de latura lui de adâncime, în ciuda momentelor în care luciditatea ratării și gândul amar par a-l șubrezi. E tușa personală a lui Adi Cărăuleanu și o opțiune regizorală ușor prea apăsată la nivelul mișcării în interiorul dramei. La fel Linda (Doina Deleanu) e o soție și o mamă închisă statuar în hotărârea de a nu vedea, de a nu înțelege altceva decât ceea ce truda lui Willy a făcut-o să devină și să trăiască. Personajul ei nu scoate nimic la suprafață din ceea ce simte, iar când o face e într-o tonalitate puternică, nesusținută de atitudinile anterioare; e o seninătate prea puțin fisurată de izbucnirile soțului, de greșelile lui, de iluzii; un echilibru prea rece în hotărârea cu care își apără orbirea. Linda are acum prea puțină aderență la realitatea vieții pe care a dus-o și, dacă acest tip de joc poate fi motivat în scenele care recuperează trecutul familiei, pentru momentul din prezent al dramei, pentru actul ultim al opțiunii în favoarea soțului și al revoltei împotriva celor doi băieți ratați și prinși în capcana propriilor neputințe și plăceri e destul de riscant. Ionuț Cornilă în schimb, în rolul lui Happy, fiul cel mic, veșnicul adolescent iresponsabil și fustangiu, bărbatul care refuză să se maturizeze și care, asemenea lui Willy, proiectează minciuna unui succes inexistent (fără însă asumarea cu care tatăl își joacă existența și eșecul), mi s-a părut încă de la prima scenă cel mai aproape de interioritatea rolului. Deloc facil, căci orice caricaturizare ar fi afectat eșafodajul fragil pe care se clădește imaginea despre sine a lui Happy. Fără a ține prim-planul, Ionuț Cornilă rămâne exact pe linia care face personajul său necesar în drama care se desfășoară, îi conferă exact doza de cabotinism și inconștiență, de bune intenții și neputințe care îl fac credibil și îl plasează în vertijul de adevăruri cu care trebuie să se confrunte Willy. Cosmin Maxim (Biff) intră mai greu în rol și păstrează un timp o anumită rigiditate, dar în partea a doua, când confruntarea cu tatăl e directă și nu doar sugerată, iar relaționarea cu el nu mai e mediată, crește și reușește să surprindă convingător ceea ce este și părintele refuză să vadă: un om de duzină, nici pe departe un posibil învingător care refuză confruntarea cu viața. Dintre rolurile secundare, Constantin Pușcașu e o apariție convingătoare, creionând din câteva linii imaginea unui alt mod de a trăi și de a avea succes, cu limitele și deschiderile celui care are o mai mare aderență la realitate decât Willy Loman, iar Petronela Grigorescu intră perfect în rolul Femeii din Boston, apariție contrapunctică bine închegată.
Scenele jucate simultan, în care prezentul și trecutul coexistă în mintea lui Willy sau în care interioritatea acestuia se confruntă cu realitatea pe care nu o poate bărbatul accepta sunt foarte bine realizate. Rolul lor este să sugereze mișcarea dureroasă a unui suflet care se fisurează tot mai profund, a presiunii pe care opțiunile anterioare o generează la nivelul comportamentului din prezent al personajului. O supapă prin care aerul nu mai poate ieși, o suprapunere de eșecuri care aduc cu sine constatarea că după o viață întreagă ajungi să valorezi mai mult mort decât viu.
Moartea unui comis voiajor, în regia lui Claudiu Goga, e un spectacol echilibrat, puternic, rotunjindu-se treptat și care nu caută doar registrul major, ci și micimile, căderile, grotescul unor vieți. Personajele încearcă să fie ceva într-o lume în care a fi e sinonim cu succesul, nu cu supraviețuirea. Visul american (cu toată forța fascinației și sălbăticia cu care își devora frumoșii nebuni prinși în mrejele îmbogățirii) se transformă într-o radiografie a societății de consum ce nu iartă și nu cunoaște breșe în „administrarea” succesului și a eșecului.
*Moartea unui comis-voiajor, de Arthur Miller, ultima premieră a stagiunii Teatrului Național Iași, se joacă și pe 26 iunie, de la 19:00, la Sala Mare.
Claudiu Goga, regizorul spectacolului, îi are alături pe scenografa Lia Dogaru, Lucian Matei la video design și pe actorii: Adi Carauleanu, Doina Deleanu, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Constantin Pușcașu, Horia Veriveș, Dumitru Năstrușnicu, Petronela Grigorescu, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Irina Răduțu Codreanu, Brândușa Aciobăniței.
Sursă foto: TNI
