Mi-a luat ceva timp să înțeleg că unul dintre punctele forte ale sistemului britanic constă în acest proces: în faptul că mă provoacă să decid singură dacă o carte oarecare de pe rafturile bibliotecii are valoare academică sau se adresează publicului larg (adică este ușor romanțată și face apel la clișee comerciale), dacă ideile unui autor sunt încă actuale sau reflectă o mentalitate depășită.
După doi ani de studiu la o universitate din afară, îmi este încă dificil să însumez ce am câștigat și ce am pierdut prin alegerea de a pleca din România. Pentru a-mi ordona ideile și a vă dispensa de propria mea confuzie, voi face apel la concepte teoretice despre educație. În Pedagogy of the Oppressed, scriitorul brazilian Paulo Freire critică educația de tip „banking”, care nu dezvoltă o gândire critică, este convențională și are ca scop formarea unor persoane care să se potrivească cu succes societății conservatoare – cu alte cuvinte, care să nu poată aduce o schimbare semnificativă în plan social sau politic. El propune în locul acesteia un model liberalizat de educație bazat pe un dialog autentic între profesor și elev, în cadrul căruia ambii sunt conștienți că status quo-ul nu este bătut în cuie și că lumea poate fi cu ușurință transformată; așadar, o educație bazată pe o înțelegere critică a realității, a relațiilor de putere și a locului fiecăruia în societate. Voi încerca în acest articol să evaluez calitatea educației care mi-a fost oferită în România și în Scoția folosindu-mă de ideile lui Paulo Freire.
O mare problemă a sistemului de educație românesc este aplicarea, aproape generalizată, a modelului „banking” – școala, din păcate, ne învață mai mult cum să memorăm, să repetăm ce ne-a fost spus și mai puțin cum să gândim și să ne definim propria voce. Voi lua ca exemplu bacalaureatul, care marchează în teorie progresul educațional al elevilor de liceu. La acest capitol, o mențiune specială o merită cărțile de comentarii pentru limba și literatura română. Cea pe care din nefericire am pus eu mâna într-o librărie acum vreo doi ani avea până și paragrafe care începeau așa: „Consider că…” sau „În opinia mea, …”.
Altfel spus, cartea de comentarii producea pe bandă – pe lângă clișee înfiorătoare – până și așa-zisa opinie a elevului. Ce autori de treabă! S-au oferit să gândească și să aibă o părere în locul candidatului la bacalaureat, care a trecut (degeaba?) prin doisprezece ani de școală. Îmi place să cred că acesta e cel mai grav caz de oprimare a gândirii critice în sistemul românesc, dar nu sunt în totalitate convinsă.
Pe de altă parte, disciplina pe care o studiez în Marea Britanie – istoria artei – se bazează, la fel ca restul disciplinelor umaniste, pe studiu individual. Aici intervine importanța gândirii critice: procesul de învățare, în special în cazul acestor obiecte de studiu, constă în a căuta singur informații, a evalua calitatea acestora și apoi a le sintetiza într-un argument coerent. Sunt sigură că nu am învățat la fel de multă teorie ca un student din România, dar am avut mai mult timp pentru a citi, a analiza perspective diferite și a-mi forma propriile concluzii. Recunosc că la început eram descurajată de lipsa de îndrumare din partea profesorilor. Și mai aveam și obsesia eficienței – de ce trebuia să răsfoiesc un teanc de cărți pentru a descoperi după câteva ore că doar jumătate din ele îndeplinesc standardele academice și răspund întrebării mele? Nu ar fi fost mai bine să primesc o listă cu titluri sau autori esențiali?
Mi-a luat ceva timp să înțeleg că unul dintre punctele forte ale sistemului britanic constă în acest proces: în faptul că mă provoacă să decid singură dacă o carte oarecare de pe rafturile bibliotecii are valoare academică sau se adresează publicului larg (adică este ușor romanțată și face apel la clișee comerciale), dacă ideile unui autor sunt încă actuale sau reflectă o mentalitate depășită. Nu vreau să mă înțelegeți greșit: nu trăiesc cu senzația că sistemul educațional britanic este perfect. În ultimii doi ani am simțit aici lipsa dialogului și a interacțiunii, deoarece învățatul se rezumă la studiu individual, la cât și cum citești, la ce înțelegi singur din cărți și cursuri. Sistemul de aici este atât de focusat pe gândirea critică independentă, încât neglijează importanța schimbului de idei (cu un om în carne și oase, nu cu un autor prin intermediul lucrării sale).
Evident, observațiile mele sunt generalizante, pentru că se desprind din teorie. Am făcut referire la cele două sisteme de educație ca atare și la ce fel de oameni sunt ele proiectate să formeze. Nu cred sub nicio formă că toți elevii din România memorează cărți pe de rost, fără a analiza pentru ei înșiși calitatea informației care le este oferită. Odată ce răsfoiți paginile ALECART-ului, știți deja că o asemenea afirmație ar fi nefondată. La fel, îmi este greu să cred că toți studenții britanici au o gândire critică bine pusă la punct sau metode mult mai bune de învățare în comparație cu cei români. Dar aspectele teoretice care caracterizează aceste modele educaționale se reflectă în mare măsură și în practică. Voi face acum referire doar la România, pentru că am o imagine mai clară asupra situației.
Deoarece elevii nu sunt încurajați să ia parte în mod semnificativ la procesul de educație, să își exprime opinia și să intre într-un dialog autentic cu profesorul, își pierd încrederea în școală ca instituție. La acest sistem care alienează elevii se mai adaugă și „modelele de succes” oferite la momentul actual în societate românească de către persoanele publice. Multe dintre ele nu au avut nevoie de prea multă școală să ajungă acolo unde sunt, așa că de ce ar râvni elevii români la a primi o educație corespunzătoare? Nu e de mirare că atât profesorii cât și elevii sunt nemulțumiți de sistemul actual. Din păcate, această nemulțumire se manifestă de prea multe ori prin delăsare în rândul ambelor categorii, ceea ce deteriorează și mai mult calitatea educației. În aceste condiții, care este șansa reală a aplicării unei reforme în România? Când va încerca societatea românească să își formeze tinerii altfel, așa încât ei să nu mai ia școala în glumă sau să nu mai aștepte – mai mult după fiecare dezamăgire trăită în țară – să plece peste granițe?
Nu pot oferi un răspuns informat la aceste întrebări, dar cred că în momentul în care mai mulți elevi și profesori din România și le vor adresa, o soluție va fi la rândul ei formulată. Cât despre opțiunea mea de a pleca, momentan nu pot ajunge decât la o concluzie provizorie: cele mai importante lucruri pe care mi le-a oferit sistemul din Marea Britanie sunt cardul de acces la bibliotecă și șansa de a profita de el.
*Alexandra Masgras este absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” Iași ca șefă de promoție. În timpul liceului a fost redactor-șef Alecart și olimpică la Istoria Artelor, obținând cel mai mare punctaj din istoria competiției. În prezent, studiază Istoria Artei la Universitatea din Glasgow, Scoția.
