O femeie se plimbă pe lângă un bloc noaptea, iar pe măsură ce filmul se derulează descopăr că era un bloc comunist și mă încearcă un sentiment bizar de familiaritate cu niște vremuri pe care nu le-am trăit decât prin poveștile altora și ecoul pe care l-au lăsat în urmă, ca un fel de subconștient pe care l-am moștenit de la generațiile anterioare. Covoarele de pe pereți, vazele ciudate de pe dulapurile cu bibelouri, borcanele cu murături, albumele cu fotografii prinse la colțuri m-au făcut să uit temporar de visul confortului occidental și să îmi amintesc de acasă. M-am scuturat însă după ceva timp de valul de nostalgie și m-am afundat în Moscova nu crede în lacrimi, unul dintre filmele pe care le-ai salva pe un CD cu titlul Eleganța stă în simplitate scris cu marker permanent (și de acum gata cu nostalgia, promit).
Katerina (Katya) este personajul principal și unul dintre puținele cu o rotunjime pozitivă. La fel ca prietenele ei, Antonina și Ludmila, locuiește într-un cămin de femei și lucrează într-o fabrică ruginită, iar singurul ideal salvator pare să stea în căsătoria cu un intelectual, artist sau om de știință, lucru subliniat cel mai clar de către Ludmila, care nu cred că a vorbit despre altceva cu la fel de multă convingere pe tot parcursul filmului.
Să nu iubești mai puțin decât o regină, să nu pierzi mai puțin de un milion.
Moscova este marele oraș-loterie, iar marele jackpot vine când unchiul Katerinei pleacă de acasă și își lasă apartamentul luxos în grija ei și a Ludmilei. Cea din urmă nu ezită să invite bărbați distinși să cineze alături de „fiicele domnului profesor” și să o atragă pe Katerina în mrejele îmbietoare ale minciunii. Astfel, Ludmila ajunge să se apropie de sportivul Serghei care nu bea alcool niciodată, iar Katerina de Rudy, omul care lucrează în televiziune și crede cu pasiune că acesta este viitorul, superior cărților, filmelor, teatrului. Destăinuirea adevărului este mult prea târzie, iar Katya este nevoită să își crească singură fiica, pe care a numit-o Alexandra, visul ei de a intra la facultatea de chimie părând să se îndepărteze din ce în ce mai mult, pe măsură ce oboseala și deznădejdea se adâncesc.
A trecut mai bine de un deceniu, iar schimbările care își lasă amprenta asupra personajelor (mai puțin asupra Ludmilei, eterna cochetă nemăritată) mă iau pe nepregătite. Katya este directorul unei fabrici, mamă singură și femeie de succes. Evoluția Katerinei este ilustrată în simbolismul locuințelor în care trăiește – la început o cameră de cămin împărțită cu prietenele, apoi, pentru o foarte scurtă durată, casa de condiție superioară a unchiului său, unde i se deschid perspective complet neașteptate pe plan profesional (puterea televiziunii) și personal (iubirea ca o iluzie, condiția maternă), iar în final propria casă pe care o împarte cu Alexandra, din care biblioteca plină de cărți amintește de apartamentul unchiului său, însă patul în care doarme este de fapt o canapea extensibilă, la fel de fragilă ca patul de la căminul de muncitoare. Deși Katerina ajunge să se plimbe grăbită alături de subalternii ei printre mașinăriile la care lucra din greu odinioară, filmul continuă să sublinieze faptul că este nemăritată la o vârstă la care bărbații nici nu își mai curăță papucii. Nici personajul care m-a intrigat cel mai profund nu avea papucii curați în prima scenă. Gosha este un bărbat aparte, pe care nimic nu pare să îl descurajeze, iar perspectiva lui asupra vieții este o înțelepciune care mă fascinează și mă contrariază în același timp.
Prefer să fac ceea ce îmi place. Nu dau o ceapă degerată pe prestigiu sau modă stupidă. // În ceea ce privește deciziile din casa aceasta, eu le voi lua, pentru simplul motiv că eu sunt bărbatul aici.
M-a bucurat faptul că un simplu muncitor devine un personaj atât de puternic al filmului (în stilul lui Moromete, țăranul filosof), deși scopul pentru care apare nu este să evolueze, ci să declanșeze evoluția personajelor care îi sunt cel mai apropiate (Katya și Alexandra). Având convingeri clare care sfidează feminismul, Gosha rămâne totuși unul dintre personajele mele preferate și o piesă importantă în conturarea semnificației filmului, așa cum este și Katya, care se transformă într-o emblemă a singularității. Într-o lume în care femeia mulțumită era parazitul unui bărbat de succes, mentalitatea Ludmilei este una comună, iar cea a Katerinei, împinsă de circumstanțe și nu de liberul-arbitru în situația de a-și construi singură soarta, este o excepție rezultată din nevoia de adaptare la efectele cumulului de neșanse.
Femeia puternică și independentă este un motiv deja bine cunoscut în cinematografie – într-un caz fericit, ea reprezintă cu succes mișcarea feministă și provoacă schimbări de perspectivă care perpetuează nedreptatea istorică. Într-un alt fel de caz, ea concretizează coșmarul masculin de a pierde în raportul de putere, așa cum Gosha nu acceptă să se însoare cu o femeie care are un salariu mai mare decât al său. O femeie care nu cunoaște limitele prevăzute în codul patriarhal este, bineînțeles, periculoasă, imprevizibilă, de rău augur și își merită soarta nefericită. Așa cum o văd eu, Katerina este un caz semi trist, pentru că, deși are o casă frumoasă, o meserie bună și puterea de a trece peste orice i-ar aduce viața în cale, fiind prin raportare la celelalte femei nemăritate din Moscova anilor ’80 privilegiată, scena plânsului în pat înainte de culcare este neschimbată pe parcursul anilor, pentru că lipsește ceva. Dorința de împlinire în dragoste este firească, dar în punctul culminant al relației dintre Katya și Gosha, aceasta pare că începe să cântărească mai mult decât egalitatea în dreptul la autoritate. Granița dintre dreptul femeii de a lua parte la decizii și dreptul bărbatului la libertate este foarte fină și îmi vine greu să o privesc imparțial. Oportunitatea de neratat a marii iubiri a fost evidentă și pentru mine, dar invitația ei la un fel de abnegație prin sacrificiul propriilor principii în scopul găsirii fericirii complete după căutarea ei atât de îndelungată mă pune serios pe gânduri, pentru că miza pusă în joc este atât de mare, iar conflictul interior mi se pare depășit cam prea ușor.
Spre final se face doar o aluzie la titlul filmului, iar drama în dragoste întinerește personajele aflate deja de mult timp la vârsta maturității. Finalul mi-a lăsat, din cauza lui Gosha, un gust dulce-amărui, deși, de obicei, îmi place liniștea finalurilor fericite. Totuși, acesta propune o fericire relativă, discutabilă. Mi-a plăcut, dincolo de dimensiunea realistă a întâmplărilor și a atmosferei, modul în care regizorul construiește legătura dintre artă și realitate. Și micile detalii care fac din Moscova nu crede în lacrimi un film care merită văzut. Tot ce mi-a mai rămas după a fost să ascult Alexandra și să meditez la versuri.
*Alexia Carson este elevă la Colegiul „Emil Racoviță” Iași.
