People are always trying to divide up women. It is just another way to take away our power
Cât de mult ne-ar lua să examinăm (risc să fiu acuzată de idealism dacă spun să înlăturăm) fațeta corozivă a unei Americi dezumaniza(n)te, a cărei fascinantă capacitate de manipulare în masă ni s-ar părea cel puțin frapantă, dacă nu am fi deja (prea) bine obișnuiți cu mentalitatea patriarhală, luptele de clasă, prejudecățile rasiale (și lista poate continua) aflate în plină forță la începutul anilor ’70?
Cel mai dureros este că, dacă veți viziona mini-seria disponibilă pe HBO, Mrs. America (impecabil realizată), veți vedea cât de actual este contextul socio-politic al desfășurării evenimentelor, cât de acut reverberează încă în mentalul colectiv (50 de ani mai târziu!) sloganuri precum virtuous women are rarely accosted by unwelcome sexual propositions sau you are a woman, com’on, you can’t expect to get everything that you want. Așadar, răspunsul la întrebarea how long nu pare a se concretiza decât sub forma unui I am still standing șoptit, umilitor de nesigur și de evaziv. Serialul de față nu promite schimbarea, dar promite să prezinte consecințele inevitabile ale absenței ei. Și o face onest, percutant, extrem de echilibrat, problematizând incapacitatea oamenilor de a sa adapta situațiilor care îi sperie. Ipocrizia ca ultima resursă de (auto)apărare (și de supraviețuire). Anihilarea empatiei în ascensiunea (mai mult sau mai puțin glorioasă) la putere. Raportul inegal (atât de inegal, încât devine abuziv) dintre individ și statul căruia îi este loial. Conceptul de democrație ca pur construct uman, nu doar social. Perpetuul război civil dintre ciocnirile celor două mentalități de gen, un război care nu se poartă neapărat între femei și bărbați, ci între cei care refuză progresul și cei care îi conștientizează caracterul indispensabil. Pentru că Mrs. America nu este (doar) un serial despre feminism. Sau (doar) despre America. Este despre puterea universală a ființelor umane de a ignora cu bună știință ce se află exact în fața lor. The first problem for all of us, men and women, is not to learn, but to unlearn (…) The truth will set you free, but first it will piss you off. (Gloria Steinem)
If we don’t demand true equality, we are always going to be begging the men for a few crumbs from the pie. Trading women for an empty promise
Cu ajutorul unei distribuții colosale, Dahvi Waller reconstituie în această producție cinematografică poveștile adevărate ale unor figuri feminine emblematice ale luptei pentru emancipare a femeilor și a mișcării de ratificare a amendamentului drepturilor egale. Recuperând anumite repere biografice, se reîntregesc (și se rescriu) într-o manieră vie, autentică, destinele unor istorii individuale admirabile, care își poartă cu demnitate atât satisfacția succesului, cât și povara eșecului. Până în punctul în care devine aproape imposibil să le mai diferențiezi. Gloria Steinem (Rose Byrne), recunoscută la nivel național ca lider și purtător de cuvânt al mișcării feministe americane. Shirley Chisholm (Uzo Aduba), prima femeie de culoare aleasă la Congresul Statelor Unite, reprezentând cel de-al 12-lea district al Congresului pentru șapte mandate din 1969 până în 1983. Bella Abzug (Margo Martindale), numită co-președinte al Comisiei Naționale pentru Respectarea Anului Internațional al Femeilor. Betty Friedan (Tracey Ullman), o figură de frunte în mișcarea femeilor din Statele Unite, cartea ei din 1963 The Feminine Mystique fiind adesea asociată cu ideea că a stârnit al doilea val de feminism american în secolul XX. Și cel mai controversat personaj feminin, interpretat magistral de Cate Blanchett, Phyllis Schlafly, cunoscută pentru că a susținut opinii sociale și politice conservatoare, s-a opus feminismului și legalizării avortului și a militat vehement împotriva ratificării amendamentului privind drepturile egale la Constituția Statelor Unite ale Americii.
Ceea ce m-a atras încă de la început a fost vivacitatea cu care sunt construite personajele, atât cele feminine, cât și cele masculine. De la evoluția personajului Gloriei, care învață treptat că radicalismul poate fi mai mult decât nociv cauzei pentru care lupți, la hotărârea lui Shirley de a-și continua campania electorală ca prima femeie de culoare care candidează pentru președinția Statelor Unite ale Americii, indiferent de compromisurile pe care trebuie să le accepte, nu am rămas niciun moment cu impresia că ele sunt unilateral schițate, prinse doar între parametrii stricți ai personalităților care le-au inspirat. Dimpotrivă, ele devin niște personaje spumoase datorită amprentei personale pe care o lasă asupra spectatorului, fiecare dintre ele creând contexte memorabile.
You are a traitor to your sex by waging war against women!
Serialul analizează în special substraturile carcasei psihologice în care Phyllis și-a sedimentat convingerile anti-feministe, anti-tolerante, anti-egalitare, demonstrând cât de dureroasă poate fi iluzia autosuficienței. Pentru o femeie a cărei inteligență o depășește cu mult pe cea a soțului ei, imposibilitatea de a intra în politică pe termen lung (te-ai distrat puțin, acum ajunge, cine are grijă de copii?) nu se transformă în impulsul de a stârni revoluții, ca în cazul celorlalte femei discriminate, ci într-o umilință mocnită, interiorizată atât de profund, încât puținele momente de vulnerabilitate (de fapt, de pre-asumare a realității) pe care și le permite nu o salvează, așa cum ne-am fi așteptat (/sperat), ci reușesc să o destabilizeze complet. Ca pe o jucărie stricată al cărei mecanism ruginit urlă la infinit I have never been discriminated as a woman, deși nu mai are baterie. Deși toată lumea știe că e o minciună, dar se preface că o crede. Așa cum întreaga ei existență este clădită pe principii fundamental eronate, pe care se preface că le consideră perfecte. Fiindcă, uneori, a-ți nega propriile instincte devine singura formă prin care poți să ți le cunoști. Întreaga mișcare împotriva ratificării drepturilor egale, întreaga propagandă de clișee, care mai de care mai absurde (femeile sunt prin natura lor principalii îngrijitori din cămin; poate că scopul feminismului e ca femeile să nu mai aibă copii; feministele vor să bage discordie în familiile fericite, pentru că ele nu își pot găsi bărbați care să le dorească) nu constituie, în esență, decât o unică posibilă ieșire de urgență. Sunt singurele momente de glorie ale lui Phyllis, singurul pretext pe care (mai) poate să-l invoce pentru a nu mai fi (doar) o casnică, o mamă ideală sau o soție mai mult decât iubitoare. Așadar, înainte de a fi acuzată că își trădează sexul, ar trebui să-i poată aminti cineva că nu face decât să-și trădeze propria conștiință. Over and over again. Și cred că nimic nu poate fi mai dezolant (și mai ironic) decât imaginea cu care se încheie serialul, cea a unei Phyllis înfrânte, a unui organism părăsit de toată energia de altădată, complet debusolat, efectuând mimetic gesturile necesare preparării unei plăcinte cu mere. Fiindcă asta e tot ce i-a mai rămas.
How long are we supposed to wait? How many more women are going to die from botched abortions while we wait for men to feel comfortable with us having control of our own bodies? How long do we give people to adapt to change?
Zile? Luni? Ani? How long? Cât timp îi ia omenirii să accepte că se confruntă cu noi și noi necunoscute? Cu noi și noi valuri de inegalități de șanse? Cu noi și noi leziuni care se suprapun peste răni ce-și așteaptă încă cicatrizarea? Mrs. America trasează, de la început până la final, linia unui lung (și aproape interminabil) proces de (re)umanizare a politicii, de (re)scriere a istoriei și de (re)glorificare a umanității. Umanitatea care rămâne, în punctul critic în care toate celelalte se retrag, singura armă bilaterală pe care te poți baza. Nu doar în războiul pe care îl duci cu sistemul sau cu ceilalți, ci în propria bătălie pe care o duci cu sinele. Iar pentru a te adapta cu adevărat schimbării, nici nu trebuie să câștigi sau să pierzi acest război. E de ajuns să-ți dai seama că el există și lumea poate deveni, măcar pentru o secundă, un loc mult mai bun.
*Mălina Turtureanu, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
