Când o să mă nasc data viitoare, aceste coșmaruri vor renaște în sufletul meu odată cu mine și se vor strecura acolo, indiferent de cine voi fi.
Știu destule și nu vreau să iau nimic cu mine în mormânt.
Bătrânii trebuie să dea sfaturi tinerilor, este dreptul lor sacru. Ce altceva le mai rămâne?
În romanul Petrei Hůlová, femei înrudite în durere, a căror moștenire, de trei generații și mai bine, nu este decât durerea însăși, își caută bătrânii pentru a-și desluși destinul și se caută unele pe altele pentru a-și desluși bătrânii.
Cinci perspective narative ce se contrazic și se îngână, cinci voci feminine din generații diferite ce se întreabă și-și răspund pe limba tăioasă a strămoșilor se întrepătrund într-o narațiune-puzzle copleșitor de amplă, a jumătăților de adevăr și a dilemelor morale – aici, fiecare istorie se despică în cinci, fiecare adevăr este de cinci ori trăit și de cinci ori pus la îndoială și fiecare mamă este de cinci ori dură și rea. Iar odată cu aceste istorii-istorisiri încă tinere și adesea incomplete se desface atât de vie, crescând mereu sub ochii cititorului, imaginea Mongoliei veșnic bătrâne, cu istorii certe, înscrise în stâncă și în lemn, cu tradiții, superstiții și legende care, asemenea munților și stepei, rămân imposibil de clintit. Mongolia cu chipul vopsit în alb, același ca albul zăpezii în iernile grele, același ca albul cu care se marchează desenele strămoșilor și același alb sub care femeile Divaagin-ului își ascund ridurile; cea mai dură și mai rea dintre toate mamele, Mongolia.
Munții Roșii sunt înspăimântător de vechi. Sunt cei mai bătrâni din toată partea de apus a Mongoliei. Înainte lumea a fost la fel de înaltă ca piscurile lor. Înainte nu se știa ce înseamnă munții. Apoi a venit dezastrul și pământul a fost invadat de uriași. Au năvălit turme întregi. (…) Munții Roșii sunt singurul masiv muntos în care nu a călcat picior de gigant. Tot restul a fost călcat în picioare. (…) Din lumea veche au rămas doar ei.
Pereții stâncoși ai Munților Roșii opresc timpul.
Iar acolo unde timpul nu trece, rănile nu se vindecă niciodată și sângele nu se încheagă, ci se varsă în cascade nesfârșite asupra crestelor, împrăștiindu-și boala și culoarea pentru vecie – mai întâi a curs sângele de vrăjitoare al bunicii Dolgorma, apoi sângele frumoasei Magi, vărsat nedrept de devreme, și de atunci sângele n-a încetat să se mai verse. Aceasta e tragedia universului atemporal al Petrei Hůlová.
Nu e de mirare, deci, că visurile fetelor tinere se întâlnesc abia dincolo de orizontul zdrențuit al Munților Roșii, într-un ținut cu altfel de pământuri, în care încolțește, mai verde și mai fraged decât zarzavatul de acasă, viitorul. Viitor, astfel promite Orașul din dosul crestelor sângerii, iar cuvântul acela se mai rostogolește o vreme printre stânci, până să se piardă pentru totdeauna.
Nimic nu minte mai frumos decât depărtările.
Lumea era mult mai mare decât îmi închipuiam eu în general și dincolo de fiecare colină se înălța o colină nouă și așa totul se repeta la nesfârșit.
Mi-a spus un lucru pe care îl știam deja, că Orașul e periculos și că eu eram mult prea tânără și lipsită de experiență, că nu trebuie să mă las ispitită de cinematografe, crenvurști la borcan, aparate mici de radio și baticuri de mătase, pe scurt de toate lucrurile pe care le admiram și mi le doream, căci deși această lume părea veselă și nobilă, cuțitul era scos din teacă mult mai des decât la sat.
Destinul Zayei și, de fapt, al tuturor fetelor tinere ce se aruncă în neștire spre haosul Orașului asemenea fluturilor de noapte ce-și ard aripile la bec sau lumânare este anticipat încă de la începutul romanului, când ea însăși își întrezărește, în câteva clipe de tulburătoare și precoce luciditate, decăderea. Însă lumea văzută „de pe spinarea calului” îi trece prin fața ochilor în goană, nu are timp să se uite și nici să se întoarcă din drum. Când îți trădezi o dată strămoșii, știi că îi părăsești pentru totdeauna, iar atunci când îți va trece prin gând să te întorci, deja te vor fi părăsit și ei pe tine. Pe obrajii de piatră ai idolilor trecuți se va așterne praful. În ger-ul copilăriei tale vei găsi familii străine. Tu însuți te-ai putea găsi străin.
Mergeam purtată de un vânt care nu semăna cu acela din Munții Roșii.
Orașul slujește propriii idoli. Devotamentul cu care bărbații se întorc în paturile reci ale bordelului, certitudinea cu care bărbații și femeile deopotrivă se întorc la mesele soioase ale cârciumii aduc, mai curând, a evlavie, dar, deși toți îngenunchează la porțile acestor ovoo de ciment cu etaje multe, niciunul nu se recunoaște înrobit. Nara, Mergen, Șarțețeg – niciunul nu s-ar îndoi de propria libertate, chiar dacă lanțurile viciului le zornăie la glezne, ținându-i aproape de Oraș ca de sânul unei mame egoiste și mereu departe, străini de Munții Roșii.
La fel ca murăturile la borcan, el se conserva în mirosul stătut de alcool cu care erau îmbâcsite covoarele, cuvertura de pluș de pe canapea și toate milieurile de pe dulapuri și de pe scaunele îmbrăcate în huse din material sintetic. (…) Mergen se contopea cu toate aceste lucruri.
Mucurile de țigară se adunau în scrumiere ca un “ovoo” galben și impunător.
Dar Zaya și Nara s-au născut străine; pentru cele două surori condamnate de sângele erliiz la o viață de fete sălbatice, chemarea Orașului a făcut parte din împlinirea profeției: Zaya cea a nimănui, Zaya care ar fi trebuit să urce în șa în locul lui Magi și să îi cruțe pe toți de suferință, Zaya care a plecat și i-a uitat, Zaya care i-a trădat uitând și Nara cea naivă ce i s-a alăturat atât de repede în trădare, așa cum i se alătura în obrăznicii mărunte când erau și mai tinere încă – atât de ușor de deslușit sunt erliizele pentru Oyuna cea ascultătoare, care, spre deosebire de surorile ei, nu s-a înstrăinat niciodată de învățăturile strămoșilor, de ger, de mama Alta și de Munții Roșii.
Vocile Altei și Oyunei intervin după perspectiva Zayei și cea a tinerei Dolgorma ca glasul distinct, singular al tradiției și al generațiilor ce au rămas, care se opune celorlalte, învrednicit să condamne și să disprețuiască străinii și înstrăinații (Prin cuvintele mele vorbesc anii petrecuți în mijlocul caprelor, serile de iarnă fără “argal”, zecile de “deel”-uri cusute și miile de porții de ciorbă cu seu. Ea, în schimb, ce a făcut?). Alternarea acestor perspective reliefează un conflict al valorilor în care niciuna dintre părți nu promite adevărul, în care sunt sacrificate legile nescrise ale moralității pentru a face loc unui sistem de legi larg și ambiguu, unde granița dintre bine și rău este periculos de subțire, trasată ori de instinctul supraviețuirii, ori de tradiție și obișnuință.
Mama este o femeie ca toate femeile și chiar și cele rele sunt mamele cuiva.
Toată lumea știe că tinerii trebuie să lupte cu cei mari pentru a obține ceva.
Perspectiva Dolgormei descrie consecințele acestei lupte dintre generații, răzvrătirea. Cea mai tânără și mai îndepărtată de obiceiurile și de învățăturile strămoșești, Dolgorma se naște străină și nu își regretă condiția; fără nicio remușcare își condamnă bătrânii și le trădează numele, le cere socoteală pentru toate rănile și războaiele generaționale care acum își lasă greutatea și pe umerii ei, pentru o viață și o luptă ce i-au fost hotărâte de alții. Părăsindu-și mama, Dolgorma își exprimă refuzul de a purta mai departe această moștenire bolnavă; părăsește, de fapt, toate mamele din urma ei, ale căror pântece vinovate au hrănit și înmulțit blestemul.
Asemenea oameni ar trebui închiși fiecare în câte un „ger”, să nu se poată întâlni sub pătură și să facă copii.
Dar pentru copiii ce deja s-au născut sub însemnul tragediei, care au apucat să se hrănească la sânul strămoșesc și să îi guste otrava, mai există, oare, speranță?
Cine le cântă, cine îi leagănă atunci când deasupra Munților Roșii se adună norii și se știe că va ploua iarăși cu sânge?
Dar mamelor cine le cântă?
În aceasta constă tragedia Munților Roșii, deasupra cărora Petra Hůlová pictează un cer ca o rană deschisă, ca un pântec întors pe dos, ca obrazul unui nou-născut, ca buza unei prostituate – roșu. Și îl lasă să curgă.
*Ioana-Bianca Lupu, prospăt intrată în echipa Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național „Costache Negruzzi”, A participat de trei ori la etapa națională a Olimpiadei Naționale de Limbă română, unde a obținut Premiul I în 2019 și un premiu special în 2022.
Foto: Petronela Dumitriu
