Muzeul Franz Kafka, Praga*

Orice fiinţă, cât de neînsemnată ar fi, constituie centrul unui cerc trasat în jurul ei.

M-am întrebat mereu cum ar fi să descoperi un anumit spațiu prin ochii celor care și-au pus amprenta asupra lui și, într-un anumit fel, l-au determinat să fie pentru ceilalți mai întâi o imagine, un construct, o proiecție și abia apoi o geometrie determinată spațial. Am asociat de-a lungul timpului Praga cu scriitorii pe care îi cunoșteam în căutările devenirilor mele literare. I-am descoperit savoarea prin zâmbetul mucalit al bravului soldat Svejk, i-am pipăit anxietatea în umbra proiectată a Castelului, i-am gustat înfrângerile și căutările printre siluetele personajelor lui Kundera, i-am cercetat reflectările interiorității în versurile lui Jan Neruda și mi l-am amintit (ca reflex cultural, de această dată) când am întârziat lângă poemele celui care din Neftalí Ricardo Reyes Basoalto a devenit Pablo Neruda.

Am descoperit Praga într-o săptămână în care căldura te îndemna să intri să cauți îndurare în fiecare magazin de suveniruri de pe Mala Strana, într-un moment în care lumina s-a reflectat în liniile frânte ale goticului sau în cele curbe ale barocului ce alcătuiesc arhitectura obișnuită a orașului.

Am căutat să aflu cât din Praga mea, oferită de cărțile și muzica pe care le-a inspirat, se regăsește în Praga din ghidurile și ofertele agențiilor turistice.

Prima impresie: un oraș ce a zămislit Procesul pare incompatibil cu melancolia grea ce se desprinde de pe străduțele pe care se găsesc „Casa clipei”, „Casa izvorului de aur”, „Casa celor trei viori”, casa „La fecioara neagră”. Ca să-ți numești astfel clădirile trebuie să fi putut să înduri și povara ghetoului și pe cea a nazismului și a tancurilor rusești  și, înainte de acestea, toate poverile unei Europe sfâșiate de voința de putere a papalității și de aceea de afirmare a protestantismului.

Praga e un oraș în care fiecare loc ascunde o poveste, căci, înainte de a fi un număr pe o casă, a fost un cuvânt care să vorbească despre ea. În mod cert, Praga nu este doar ceea ce ne lasă să întrezărim la răscrucea pașilor grăbiți cu frumusețea ei nu întotdeauna ușor de descoperit, dar mereu uimitoare, bizară pentru cel care nu-i cunoaște adevărurile.

Ascuns la capătul unor străduțe, ferit de privirea căutătorului indiferent la alegeri, chiar lângă piciorul Podului Carol, cu spatele la apa rece a Vltavei, muzeul Franz Kafka spune mai mult despre modul de a fi și de a înțelege arta al praghezilor de astăzi decât poți descoperi în urma contactului direct, dar superficial, de călător acceptat pentru scurt timp, în preajma lor.

Muzeul este format dintr-un complex de două clădiri ce se privesc față în față, gândite fiind în oglindă. Cea dintâi nu este, așa cum m-am așteptat, muzeul (în care, este adevărat, că am intrat prima dată, dar din care am ieșit îndemnată de cei doi tineri care, politicos, îți spuneau că biletele se cumpără din cealaltă clădire). Rolul ei este de a pune la dispoziția vizitatorului nu doar instrumentele prin care vei fi acceptat în preajma spiritului lui Kafka (biletele), ci și operele lui în mai multe limbi de circulație, lucrări de exegeză, broșuri informative sau de prezentare a muzeului, suveniruri pentru orice gust și buzunar. Am admirat cumințenia semnelor de carte, sobrietatea posterelor, creioane și vederi, tricouri. Gândul s-a oprit mai întâi asupra lui Gregor Samsa și a primei lui reacții în fața noii realități corporale dobândite („Ce-ar fi dacă aș mai trage un pui de somn și aș uita de toate smintelile astea?”), apoi memoria mea a fixat ultima replică a Procesului în timp ce mă întrebam ce are a face Kafka cu etalarea aceasta de lucruri inutile („Ca un câine! spuse el și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască”).

La mijloc între cele două clădiri, de un verde crud, încrustați cu linii orizontale, paralele, perfect drepți și față în față, meniți probabil a șoca vizitatorul nepregătit a-l întâmpina pe scriitor, doi bărbați. Din membrul lor închis la culoare țâșnește limpede și continuu un firicel puternic de apă, în timp ce câțiva pași mai încolo, umbra lui K., nicidecum gârbovită, dar parcă interogativă, se ascunde în spatele literei negre, nemișcate, îngăduitoare cu toți turiștii dornici de a fura instantanee spectaculoase numai bune de postat pe rețelele de socializare, chiar dacă unii nu mai apucă să pătrundă și în muzeul propriu-zis.

Intrarea și ieșirea în muzeu se fac deci în spiritual personajului al cărui nume a devenit aproape similar cu cel al creatorului său: între K. și Kafka similitudinile sunt multiple, nu doar posibile.

Pe acest joc al glisării unor straturi profunde ale subconștientului creator cu „memoria culturală” a vizitatorului au mizat cred arhitecții și muzeografii praghezi. Clădirea micuță adăpostește în esență o suită de documente și caiete ale lui Kafka, printre care și fragmente din jurnalul în care găsim imagini obsesive ale unui rău ce poartă pe rând numele tatălui, al spaimelor proprii, al lumi, al morții, manuscrise în care scrisul ușor înclinat, cu litere ascuțite te înfioară când te gândești nu la povara mâinii, ci a conștiinței ce l-a purtat în viață, fotografii alb-negru, imagini litografiate. Sunt obiecte pe care te   aștepți să le descoperi în orice muzeu.

Și totuși, muzeul Franz Kafka este departe de a fi un muzeu obișnuit. Călătorul grăbit poate reconstitui ceva din traseul existențial al scriitorului, se lasă impregnat într-o anumită măsură de atmosfera specifică prozei sale. E suficient să citească plăcuțele explicative sau fragmente din scrieri. Călătorul mai puțin grăbit va întâlni ceva din lumea care agresează ființa peste tot în universal kafkian, ceva greu de pus în cuvinte, căci, la fel ca lui Josef K. pare a ți se spune:  „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici ”. Zgomote mecanice, agresive, te însoțesc de la un moment dat încolo. Chipul ți se răsfrânge în oglinzi ce ți-l deformează și obiecte ciudate, țâșnind alb din întuneric fâlfâie printre manuscrise. Un ecran mare redă, în jocuri sugestive, imagini ale ființei umane ce se lichefiază după fiecare înălțare, alcătuite din schițe realizate de mână de Kafka însuși. Un muzeu postmodernist, incongruent cu așteptările celui care se află în căutare de nume și cam atât, dificil de încadrat pentru vizitatorul refuzat de opera lui Kafka.

E un muzeu  – pentru cel care are cicatrici lăsate de întâlnirile anterioare cu apăsările lumii – ca un semn de întrebare la capătul unui drum la care te așteptai să te întâmpine cuminte punctul.

 

*Articol scris în 2011, la prima mea vizită în Praga, cu ocazia unui curs Comenius.

Foto: Emil Munteanu

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.