Ca de fiecare dată când… Ca-ntotdeauna. Muzică, doar muzică, nimic altceva decât muzică.
După ce a săvârșit trădarea omului nu i-a mai fost permis să numească paradisul acasă. Și-a început călătoria într-o lume incertă, în care păcatul, suferința și umilința deveniseră înlocuitoare umbrite de nostalgie ale locului unde lumina și liniștea nu cunoșteau granițe. Însă, odată ce ai trăit măcar pentru câteva clipe în Grădina Edenului, spațiul în care ai fost izgonit ajunge să fie privit ca o pedeapsă. Totuși, Creatorul nu își uită nici de această dată creația, pe cel zămislit prin propria-i voință. El creează încă o Grădină a Edenului, cea a artei, a muzicii, în care tăcerea este la rândul său notată pe portativ, în care culorile alungă nuanțele de gri ale fiecărei zile, aducând salvare acolo unde nu a mai rămas decât disperare și dorința de a te întoarce la ceva ce nu îți mai aparține. Alină, promite bucurie.
În romanul lui Ramon Gener, Istoria unui pian, muzica devine singura constantă a unor secole marcate de războaie, de distrugere și de visuri întinate de noroiul de pe tărâmul nimănui. Muzica dă naștere propriului paradis, ascuns printre cele 88 de clape ale unui pian Grotrian-Steinweg care pare să își aleagă de fiecare dată maestrul și simfonia.
La început, Herr Schmidt a creat lumea muzicii […] Și a zis Herr Schmidt: ,,Muzica să aibă un cadru.” […] ,,Să fie note și tăceri” […] ,,Să fie un loc pentru fiecare notă.” […] ,,Muzica să se umple de viață.” […] ,,Să fie mări și oceane pentru navigat prin viață.” […] Și Herr Schmidt în ziua a șaptea s-a odihnit și i-a mulțumit Domnului pentru lucrarea încredințată
Johannes a început să trăiască, odată cu vârsta de 7 ani, în lumea muzicii. Cufundat permanent în oceanul unde îl purtau cele 88 de clape ale pianului său, realitatea din jur devenise doar un spațiu al tăcerii și al solitudinii, respingerea de către cei din jur ajungând să reprezinte o normalitate față de care arăta doar indiferență. Pianul, mama sa și Herr Schmidt, profesorul pe care viața l-a dezamăgit de mult prea multe ori, erau singurii de care avea nevoie pentru a trăi în propriul Eden, plin de partituri și de note izvorâte din interior.
Însă, în fața infernului războiului, în care ființele umane își găsesc sfârșitul încercând să apere sau să obțină câțiva metri de pământ în plus, realitatea pare să distrugă, încet-încet, posibilitatea existenței unui spațiu în care omul are puterea să se preschimbe el însuși în artă. Bursa obținută la Conservatorul din Leipzig, pasiunea nemărginită pentru muzică, atingerea clapelor, îmbrățișarea mamei au devenit o simplă amintire pe Frontul de Vest, într-o tranșee umedă și întunecoasă, cu o armă în mână ce îi îngheța degetele de pianist la fiecare atingere. Ființa care toată viața a creat frumusețe și a împărtășit-o celorlalți prin sunet a ajuns să fie victimă a întunericului pe care, cu fiecare notă, a încercat continuu să îl îndepărteze. Poate justifica rolul de creator al luminii într-o lume a umbrelor absența pe front? Cum poți convinge oare un general că modul în care tu îți poți salva patria nu este printr-un joc mortal al armelor, ci prin atingerea unor clape? Johannes a păstrat tăcerea. Pe front nu există înțelegere, ci doar teamă augmentată de sângele celui de lângă tine.
Totuși, chiar și pe tărâmul nimănui pot exista miracole, momente care ne amintesc că înainte de a fi soldați sau de a avea un anumit rang, suntem, în primul rând, oameni. Că înainte de a lupta în numele unei țări, suntem la fel ca cel ce luptă de partea cealaltă a baricadelor. În zilele Crăciunului, în ciuda războiului, pentru prima dată, pământul nimănui a devenit al tuturor. Britanicii și germanii au ales să uite, măcar pentru câteva clipe, că se află în armate diferite. Au împărțit țigări sau ciocolată, sperând că următorul ordin va aduce pacea. În acest moment de liniște, Johannes l-a cunoscut pe Ryan, soldatul ce i-a devenit, chiar și după moarte, frate. Cel căruia i-a încredințat partitura sa de Debussy – în locul căreia a primit un buton auriu de la vestonul britanic.
Partitură pe care, deși o memorase în tranșee, nu a reușit niciodată să o cânte. Așa cum nu a reușit să își revadă mama care, din convingerea că fiul se va întoarce, i-a cumpărat maiestuosul pian Grotrian-Steinweg ce domina sufrageria casei modeste. Și nici pe Herr Schmidt, omul pe care îl vedea ca fiind un adevărat creator și care și-a transformat viața într-o încercare continuă de a-l învăța pe tânăr tot ceea ce știa. Dispariția tânărului a lăsat o rană în viața celor două ființe care au continuat să îl aștepte mult timp după terminarea războiului – profesorul de pian, hotărât să îi ceară explicații lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a întâmplat și mama, Ortrud, care, prin Johannes, și-a pierdut pentru a doua oară, după soț, sensul de a fi.
S-a așezat […] în tăcerea asurzitoare care învăluia totul. Era tăcerea plină de muzica lui Johannes, cea pe care n-o știa. Cea care fusese darul de Crăciun din 1914 și se odihnea șifonată în geantă. Era Rêverie, visul care, deși nu-l cunoștea, îi umplea toate colțurile inimii.
Muzica este ceea ce se aude și după ce partitura și sunetul iau sfârșit. Acea tăcere marcată de înțelegere și intuiția unei realități pe care nu o poți interioriza încă. Pentru că, cine s-ar aștepta ca o simplă conversație de pe front să îi aducă o nouă familie, o mamă-germană în locul pianistului pe care nu a reușit niciodată să îl vadă dând viață notelor? Ryan și-a trăit întreaga existență ghidat de un puternic simț al onoarei. Inamicul nu a fost niciodată pentru el cu adevărat un inamic, ci un egal pe care îl respecți, încercând să obții victoria. După război, nevoia de a-l revedea pe cel care i-a oferit o partitură de Debussy fără ca el să o poată desluși, l-a determinat să ajungă în Saxonia, în Magdeburg. Însă, în loc să își revadă fratele din cealaltă armată, i-a cunoscut mama, profesorul de pian și viața pe care frontul nu i-a mai redat-o niciodată înapoi. Ani întregi a păstrat în mapa sa partitura, cu adresa și numele lui Johannes încă vizibile, i-a scris constant lui Ortrud, femeia căreia i-a devenit un al doilea fiu. Și-a continuat viața, ghidat de aceleași principii. S-a căsătorit cu Alice, cea pe care din primul moment în care a zărit-o și-a dat seama că o va iubi până în ultima clipă. Și-a creat familia visată în timp ce lupta pe Frontul de Vest, a avut un fiu și o fiică. Nu i-a uitat niciun moment pe Johannes, pe Ortrud sau pe Herr Schmidt. În fiecare clipă când privea pianul Grotrian-Steinweg cu număr de serie 31887, acum element al luminii și al Iubirii cu majusculă în căminul său, își amintea de „familia” sa din Saxonia pe care nu a părăsit-o niciodată cu adevărat.
Acestea erau gândurile care îi ofereau speranță într-o lume marcată, încă o dată, de război. De același Front de Vest care a adus sfârșitul tuturor celor ce au crezut că vor reuși să se întoarcă la viața după care tânjeau continuu în noroiul tranșeelor. După al Doilea Război ce a zguduit întreaga lume, cel care, în opinia combatanților din Marele Război, nu ar fi trebuit să mai existe, Emily a rămas ultima din familia Morris, care, deși britanică, va fi mereu legată de inima Saxoniei prin muzică și un pian. Suferința nu a iertat-o nici pe ea, amintindu-i în fiecare moment că inima nu este creată pentru a simți doar bucurie, ci și durere. Foarte multă durere. Prea multă durere. Într-o lume plină de prejudecăți legate de ceea ce înseamnă a iubi, în care se aștepta totul de la tine fără a primi ceva în schimb, Emily s-a împăcat cu distanța și imposibilitatea unei iubiri interzise. A privit femeia pe care a iubit-o căsătorindu-se și creându-și căminul care, deși nedorit, l-a acceptat încercând să urmeze normele sociale. Însă, în fond, Iubirea trăiește atât timp cât nu încetăm să cântăm, iar pianul lui Johannes a devenit pianul lui Emily, cea care a iubit o singură dată și pentru totdeauna. Cea care a preschimbat Concertul pentru pian și orchestră în trei mișcări scris de Clara Schumann într-un pelerinaj în trecut, prin care încearcă să pună capăt unei istorii marcate de note muzicale și de suferință pentru a-și crea propria partitură. O partitură care, însă, nu va fi niciodată a ei, ci a Iubirii cu majusculă.
Cât eram dispus să dau? […] Cât valorează Chivotul Legământului? Cât valorează cutia cu cele două table din piatră pe care Moise le-a adus de pe Muntele Sinai? Cele zece porunci! Cât valorează un pian a cărui lumină ancestrală luptă să supraviețuiască? Mi-a fost clar: tot aurul din lume.
Fiecare pian își alege stăpânul și maestrul. Pe cel care va reuși prin atingerea clapelor să preschimbe nota muzicală în sunet divin. Și, poate, uneori, o ființă misterioasă din Polonia, provincia Podlasia, districtul Hajnówka, pădurea Białowieza face posibilă întâlnirea dintre pianist, pian și muzică. R.G. ajunge să devină ultimul nume încrustat în interiorul unui Grotrian-Steinweg negru cu coadă, model Boudoir VII f308 și număr de serie 31887, iubit de cei salvați de muzică, neînțeles de cei care nu îl puteau percepe decât ca pe un banal obiect decorativ stradal. Pianul pentru care, două persoane, Ortrud și Ramon, din epoci și țări distincte au luat decizia de a renunța la masa și scaunele din sufragerie pentru a-l primi în căminul lor. Destine atât de diferite legate însă de muzică, de același instrument muzical care a continuat și continuă să salveze în Anglia, în Germania și în Spania, alegându-și maeștrii cu aceeași bucată muzicală: nocturna lui Chopin. Pentru Ramon, un creator la rândul său, pianul creat în război și impregnat de vieța și suferința atâtor oameni a devenit un obiect sfânt prin care poți ajunge la lumina pe care și Emily, la rândul său, a căutat-o neîncetat. Este o verigă a unei istorii muzicale ce a început în urmă cu un secol, dar nu a luat sfârșit. A unei istorii umane în care destinul teribil și-a spus cuvântul de fiecare dată.
E un pian cu totul și cu totul special. […] El te-a ales. Să nu uiți niciodată.
În romanul Istoria unui pian, scris de Ramon Gener, muzica ajunge să devină o religie a omului care prin credință și dragoste pentru artă încearcă să își creeze propriul Eden într-o lume marcată de incertitudine și de durere. Notele muzicale și ritmul specific epocilor reușesc să preschimbe fiecare pagină într-o partitură în fața căreia fiecare dintre noi poate deveni la rândul său pianist, ales de același Grotrian-Steinweg cu număr de serie 31887.
Romanul lui Ramon Gener demonstrează, încă o dată, că arta înseamnă, în fond, salvare, un refugiu în fața suferinței și un spațiu al speranței. Ne arată cum muzica poate deveni un Eden al fiecăruia dintre noi. Este suficient doar să ascultăm și să înțelegem că destinul nu este doar individual, ci aparține și celor pe care îi întâlnim în lunga și neașteptata călătorie numită viață. Și că, de cele mai multe ori, tăcerea reprezintă doar o trecere lină de la o simfonie la alta, de la un capitol la celălalt.
- AICI – o altă cronică a volumului!
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași,
