Muzica&poezia au fost și rămân la Bistrița (Prima zi)

Sunetul de tunet (care nu era menționat pe afiș, dar, cine știe, poate că invitații surpriză sunt cei mai hipnotizanți!), vântul care mișca partitura Medei Nemeti, un arcuș mânuit magnific de Claudiu Hontilă sunt, din perspectiva mea de tânără încă în formare, dar admiratoare pătimașă a tot ce trezește o emoție puternică, ceva care aduce un plus de farmec unei atmosfere deja desăvârșite. Fără jacheta uitată de Meda și recuperată cu subtilitate de Claudiu Hotilă, fără fragmentele din Franz Schubert,  liedurile lui Tiberiu Grenicianu și ritmurile spaniole de la sfârșit, fără pictura lui Eugen Alupopanu, timpul ar fi trecut mai anevoios, inima nu mi-ar mai fi bătut cu la fel de multă nerăbdare; n-aș fi expirat la fel de sacadat așteptând surescitată ca degetele să-și reia patinarea pe claviatură, și nici ca vocea sopranei Dana Păcurar să reînvie după pauze bine cumpănite. Zgribulită, într-o ipostază neobișnuită și de aceea mult mai ofertantă, am reușit nu să mă concentrez pe problematizarea și pe metabolizarea a ceea ce ascult, ci pe reînvierea senzorilor sensibili la sistole și la diastole afective. (Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart)

Andrei Doboș: când ești viu niciodată nu ești viu pentru tine.

Andrei Doboș ne-a spus că întotdeauna și-a dorit să citească în timp ce plouă. Iar astăzi, în prima zi în care poezia s-a aflat, încă o dată, la Bistrița și printre noi, norii cenușii și tunetele de vreme bună – cum ne asigurase domnul Țărmure cu câteva momente mai devreme – nu au ezitat să îi îndeplinească dorința. Însă, dacă festivalul a rezistat în fața acestui an care nu a încetat nici până acum să ne testeze anduranța și răbdarea, ploaia nu avea nici cea mai mică șansă să îi împrăștie pe cei care așteptau să îl asculte pe Andrei Doboș, aceștia refugiindu-se în colțurile adăpostite ale curții interioare a Muzeului Județean. Iar versurile care curgeau – când lin, când vertiginos, pliindu-se pe ritmurile ploii – rezonau din plin cu peisajul în care poezia se materializa, încă o dată, pe scena festivalului: plouă cu șiroaie/ plouă cu spray-uri rogvaive/ … nu știam că ploaia nu strică. Și, într-adevăr, nimic nu avea cum să strice această lectură care a marcat începutul poveștii de anul acesta, căci întunericul dulceag al dimineții (sau serii) care nimic rău nu prevestește nu face decât să amortizeze căderea versurilor care începe să semene cu niște stropi ce se sparg la contactul cu pământul, făcând ca efectul lor hipnotizant să mai plutească în aer încă puțin. Doar puțin, destul de mult însă, încât să se insinueze în atmosferă și să ne pătrundă cu forță, având, totodată, grijă să pregătească minuțios terenul pentru cele care urmau, derulându-se apăsător în aerul rece (viață trăită cu țârâita/ frica necesară/… când ești viu niciodată nu ești viu pentru tine). În aceste momente în care cu toții eram învăluiți de frica necesară pe care ne-am însușit-o pe parcursul ultimelor luni pentru a trece cu bine de contextul nefast în interiorul căruia ne-am trezit, însă, în același timp, prinși de forța vitală pe care doar din poezie o poți extrage, am simțit că versurile lui Andrei Doboș ne-au adus aminte că, în ciuda vremurilor tulburi ai căror martori suntem, această formă a literaturii nu va înceta să palpite la Bistrița. (Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart)

Gabriela Feceoru: absența ta neîncheiată mă trântește pe spate.

Lectura Gabrielei Feceoru a stat sub semnul unui ropot de ploaie, venit odată cu urcarea ei pe scenă și care părea să fie acolo pentru a curăța, alături de versurile poetei, ceea ce ne împiedica să vedem înăuntrul prezențelor și absențelor din fiecare dintre noi. Căci mă încrustasem pe un perete, acolo de unde suntem martori la dinamica propriilor ființe, unde toți acei nu, nu, nu, pe care Gabriela îi rostea hotărâtă în fața scaunelor plesnite de picăturile de ploaie, devin semnele unei restrângeri în sine, în prezența tot mai pronunțată a conștiinței că celălalt nu este acolo și nici nu-și va auzi chemarea. Absența ta neîncheiată mă trântește pe spate, iar regăsirea lui eu, după valuri de ploaie, e (și) necesitatea reconfigurării geografiei interioare din forma schimbată/alterată intruziv de celălalt, de venirile și plecările sale succesive. Implozia și refuzul exteriorului își lipesc tălpile după ce îngăduința s-a scris în cifre, așa încât nu contează cum mă văd occidentalii, fiindcă standardele lor de frumusețe sunt inumane, fiindcă mii de etiopieni micuți ar încăpea într-o îmbrățișare, îmi voi deschide larg brațele mele zăbrelele spre posibilitatea redescoperirii sentimentului de care o îmbrățișare vidă poate să văduvească. Suntem copii născuți din rampa gunoiului și asta trebuie să își găsească un loc undeva, în gura poeziei mele, acolo unde se poate învârti la nesfârșit, ca o mașină de spălat fără buton de oprire, alimentată de curentul electric al unor plecări de care te desprinzi, acolo unde permanența e reală.

Plouă tot mai tare, spune Gabriela, și palmele ne transpiră la fel. (Anastasia Fuioagă, invitată ca poetă la festival.)

 Florin Iaru: apeși butonul repetă și viața se va opri.

Încă mă însoțește expresivitatea sprâncenei, mâna ținută în permanență în buzunar și tușitul subtil (spre redresarea vocii) din timpul lecturii. Știam că Florin Iaru e un personaj inegalabil, dar, din toate scenariile posibile, l-am omis exact pe cel în care vine și se adăpostește lângă noi, sub acoperiș, de o ploaie devenită năprasnică și cum nu se putea mai potrivită. Remarci precum ploaia s-a oprit așa și așa sau râsul copios de atunci când citeau Florin Partene sau Ion Mureșan sunt tușe fine ale unui crochiu din care transpare o jovialitate puțin spus ademenitoare. În timp ce ascultam vrăjită cum lanțurile stâlpilor scenei se bălăngăne, apa se prelungește pe vița-de-vie din fața noastră, nu știam ce e mai frumos – să asculți poezie de calitate sau să fii într-un bistritz de o poeticitate salvatoare. Oricine a avut ocazia să fie aici, ar răspunde: Ambele!

absența e cât o halbă de bere, absența absenței neutralizează viața, apeși butonul repetă și viața se va opri sau lasă butonul neatins până ce turbulențele se vor domoli sau totul se va autodistruge iremediabil.

unii spuneau că nu-i de văzut, dar ăia erau poeții – cei care întind prea mult gâtul în lume, atât de mult încât decolează fără să fi avut asta în minte (de la bun început?..). Realitatea se zbate acolo jos nu doar în ultimul volum semnat de Iaru, ci de fiecare dată când metrica nu mai corespunde cu (pseudo)realitatea. Distanța dintre aici și dincolo, acum și altădată e notabilă, doar atunci când ne uităm simțul umorului încuiat în pivniță. În rest, nicio urmă care să-i ateste prezența. (Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart)

Olga Ștefan: până la urmă dragostea a fost doar un ghetou la alegere.

Așteptam lectura Olgăi Ștefan cu nerăbdare, cu telefonul gata să înregistreze și cu agenda în mână, pregătită să captez fiecare cuvânt în care palpită aceeași energie voltaică pe care o descoperisem cu o fascinație crescândă în timp ce răsfoiam volumul Saturn, zeul, care mă aștepta la standul cu cărți de la intrarea în muzeu. Însă fiind conștientă, în același timp, de faptul că electrozii care plutesc turbionar în operele poetesei nu pot fi prinși & conservați, ci doar lăsați să pătrundă în țesătura interioară a fiecăruia dintre ascultătorii care s-au lăsat absorbiți în mrejele poeziei care este (și va fi mereu) la Bistrița, un oraș a cărui atmosferă am suprapus-o inconștient peste festivalul de ceară din versurile Olgăi Ștefan. Iar lectura se preconiza a fi cu atât mai interesantă, căci poetesa ne-a dezvăluit că, în afară de lucrările din volumul Civilizații, ne va citi și ceva dintr-un proiect în pregătire (deci, ocazia ideală pentru un sneak peek din universurile pe care plănuiește să le construiască & deconstruiască). Universuri în care frumusețea va salva lumea nu și femeile, în care e incredibil cât de multe femei sunt poete bolnave, în care 7 ani ai dormit lângă mine ca lângă o pasăre rănită. Și în care cuvintele dobândesc o forță tăioasă și blândă în același timp, o forță care te învăluie iremediabilă fără să îți dea de ales, căci ea se transformă în fericirea (care) era un cuvânt despre care începea să se vorbească. Pe soundtrack-ul ploii care pornea și se oprea în funcție de algoritmi pe care încă nu i-am descifrat – dovedindu-ne încă o dată că spontaneitatea se ține lipită de literatură asemenea unei ventuze – trepidațiile vocii Olgăi Ștefan creau ecouri în care rămânea blocată umbra versurilor ce ricoșau în întunericul care nici nu observasem că a început să ne învăluie (povestește-ți un vis/ până la urmă dragostea a fost doar un ghetou la alegere). (Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart)

Ion Mureșan: El încearcă să audă minunatul sunet al lipsei de sens a vieții sale.

A fost mai întâi o prezență. Statuară în umanul ei: pălăria, cămașa de un roșu aprins, încetineala mișcării și foșnetul tăios al foilor. Un avertisment, căci poezia lui Ion Mureșan propune un soi de joc ce capătă un centru de greutate neobișnuit. Astfel, când mă gândesc la versurile care s-au revărsat peste noi, îmi apare în minte imaginea unui joc de șah care îți dorești să țină la nesfârșit. În centrul lui se află niște secvențe-cheie, „pionii” care par la început lipsiți de putere, cei pe care îi sacrifici, dar care, de multe ori, ajung să scrie soarta partidei: Acest om este foarte frumos îmbrăcat […] Dar el este foarte beat. El este foarte beat în pădure […] El încearcă să audă minunatul sunet al lipsei de sens a vieții sale.

Cald, percutant, de neratat, Ion Mureșan e un „personaj” în care se reflectă ce are mai bun poetul și omul. Ușurința de a se (și de a ne) plimba printr-un vertij de senzații, de a provoca atât durere, cât și armonie mi se pare incredibilă. În poeziile lui adeseori te întâlnești cu imaginea omului singuratic, marginalizat, exasperat: Eu stau pe ruinele vieții mele și beau votcă […] De-atâta ploaie numele se îngălbenesc și cad de pe lucruri și de pe oameni. E o singurătate apăsătoare și dorită, transformată în cuvânt – jumătate chemare, jumătate observație: Doamne, ți-e sufletul meu sensibil sub nori. O realitate banală într-o lume și mai banală, în care ne întrebăm dacă această singurătate nu oferă ceva mai mult.

Poezia lui Ion Mureșan este una profund umană, ancorată în cotidian, în viciile și în tristețea oamenilor, în momentele mici ale vieții, care transmit când o ciudată sacralitate, când senzația de inofensivă întâlnire cu ele. Fiecare dintre aceste momente are eleganța și contextul lui, căci, să nu uităm, acest om este foarte frumos îmbrăcat/pantofi de lac/pantaloni de stofă englezească.

Ion Mureșan scrie poezie din interiorul stării de poezie, o poezie ritualică, o poezie ce nu refuză jocul. Aici nimeni nu pierde, nimeni nu câștigă, doar joacă. Terifiant de realist, în versurile lui omul ajunge să joace din ce în ce mai slab pe măsură ce timpul trece, astfel conturându-se o justificare perpetuă a eșecului.

Am rămas agățat de imaginea jumătății de femeie, o imagine care parcă se plimba printre stropii mari de ploaie. Justificarea eșecului are drept consecință inevitabila acceptare a acestuia. E o poezie despre acceptare și înțelegere, un joc de șah pe care Ion Mureșan ne provocă să-l acceptăm. O poezie care vorbește și despre lașitate sau, mai degrabă, despre cum să nu fii laș, în versuri care s-au rotunjit în atmosfera unei zile ploioase în care am văzut o jumătate de femeie plutind deasupra orașului. (Horia-David Munteanu)

 Florin Partene: să fie luni și dacă plouă/ îmi trag degetele și le trosnesc.

Cu toată candoarea, mărturisesc că primul meu contact cu bistritz a fost de nespus în cuvinte. Între zâmbetele sugestive ale celorlalți doi din „triumviratul” Coman-Hondrari-Partene și privirile unui public nerăbdător, John urcă pe scenă ca pe cerdacul casei bunicului preferat. Căldura și familiaritatea poeziei sale a ajuns la mine instantaneu, ne-a încălzit pe toți și ne-a purtat pe câmpuri de lavandă și rapiță.

Ce altceva? ne întreabă autorul, filosofând socratic, doar aparent ludic – ca și cum ar arunca o bucată de cretă la șotron. Sincretismul dintre ecoul răsunător, patosul și laitmotivele detaliilor cotidiene ale vieții din versurile lui ne-a reamintit că totul vine cu o anumită doză de plăcere, cu o anumită doză de iluzie, cu o anumită doză de risc. Infamul Peugeot 206 albastru, pe care l-am văzut fulgerând printre noi, se suprapune banalului exact în măsura în care îl depășește și oglindește o pendulare între a fi înăuntrul lucrurilor și, în același timp, în afara lor, înăuntrul vieții de zi cu zi și deasupra ei. Fără ca versurile să excludă autoironia și vivisecția unei societăți.

Vocea gravă, egală și ritmul alert au validează atitudinea ludică a lui Florin Partene și au avut efectul scontat: o lovitură în plex mai puternică decât orice aversă. O lovitură pe care doar poezia vie, atent lucrată (fapt evident în acest caz) o poate aplica. John, cum îndrăznesc să-i spun exclusiv în intimitatea gândului meu cu volumul său de poezii, m-a convins să setez termenii pentru un quid pro quo cu poezia. Pentru că prezența lui stoică și amicală ascunde gândul voltaic transpus într-un vers exploziv. După seara de ieri am rămas cu imaginea unei  lămpi cu lavă ce radiază voie-bună într-o clădire anostă de birouri. Și cu o întrebare: Cu ce fel de soluție voi rezolva acele fisuri? Sunt sigur că John mi-ar spune simplu: Cu care vrei tu. (Ioan Cruț)

Un ultim&timid gând după prima zi. Nu am cuvinte, poezia le-a luat cu ea. Să ajungi în Bistritz e echivalent cu a te situa în cel mai poetic și mai meloman land cu putință. Aplauze, aplauze, aplauze – uneori ele sunt cel mai firesc indicator al frumuseții, deci, să le dăm voie să aibă ultimul cuvânt. (Alina Vițel)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!