Frica de a miza pe frică sau Năpasta, în regia lui Adi Carauleanu (TNI)

Spectacolul de la Uzina cu Teatru după drama lui Caragiale rămâne, categoric, fidel textului, atmosferei, spațiului în care dramaturgul își închide (și aproape își sufocă) personajele, realismului cu accente naturaliste. Nu mi s-a părut că a ieșit, așa cum își manifesta intenția regizorul, o reprezentare a fricii în multiplele ei forme de a stăpâni conștiința și de a configura relațiile cu ceilalți. Mai degrabă a fost confruntarea a două deznădejdii: cea a lui Dragomir, bărbatul vinovat că a iubit, că a râvnit să posede un trup și a vărsat sânge pentru asta, convins că patima lui va fi suficientă pentru a aduce dacă nu iubirea, măcar uitarea celuilalt în sufletul Ancăi și năucitoarea disperare în nebunie a lui Ion, alunecarea sa între puținele clipe de luciditate (zdrobite de sentimentul căinței și al neputinței) și momentele în care e disputat de fantasmele ce îl cheamă într-o altă lume.

Ar fi putut rămâne, într-o abordare foarte curajoasă, exclusiv această întâlnire-încleștare-eliberare între cele două deznădejdi, pentru că, și aici a fost extraordinara intuiție a lui Adi Carauleanu, Călin Chirilă (Dragomir) și Emil Coșeru (Ion) umplu tot spațiul psihologic al dramei pe care o trăiesc personajele și care se joacă atât înăuntrul, cât și în afara lor. Nu doar că îl umplu, ci fac palpabilă tensiunea și surparea interioară a fiecăruia. Forța acestor neputințe e la fel de puternică, iar reprezentarea ei scenică a lăsat prea puțin spațiu de manifestare celorlalte două personaje. Oricât efort a depus Andrei Sava de a da o anumită consistență personajului interpretat, Gheorghe rămâne o umbră aproape nevolnică, ștearsă, o marionetă. Tânjirea lui timidă, iubirea pentru Anca (în opoziție cu brutalitatea și forța emanate de gesturile lui Călin Chirilă), bunătatea care nu-i estompează slăbiciunea, pendularea între dorința de a rămâne și glasul care-i șoptește că trebuie să plece nu sunt suficiente pentru a scoate personajul din conul de umbră în care (parțial) și Caragiale l-a plasat. Cât despre modul în care Anca (Diana Chirilă) își trăiește suferința, acesta mi s-a părut că s-a îndepărtat (opțiunea regizorului? interpretarea?) de tăria, de încremenirea în gândul răzbunării care conferea sens actelor ei. Anca aceasta are prea multă șiretenie feminină, prea aspre tranziții între ceea ce simte și ceea ce arată, între momentele de încremenire și bruștele izbucniri ale răzbunării îndreptățite. Nu e nici tăcere tensionată, nici așteptare cutremurată, nici voință oțelită la ea. Am avut impresia că personajul e redus la dorința de a manipula, într-un gând egoist, în care iubirea de altădată e doar pretext al unei neputințe de a trăi. E pentru prima dată când păstrez distanță față de acest personaj feminin care la Caragiale e întru totul verosimil, căci aduce în literatura română ceva din substanța psihologică a eroinelor tragediei grecești. Anca aceasta nu e nici Antigona, nici Medeea (dar ar fi putut fi, fiindcă Dragomir-ul lui Chirilă o împinge către ele), ci mai degrabă o femeie care trăiește închisă în acel O, Doamne! ce deschide și închide simetric reprezentația. În care nu răsună nici înverșunarea, nici scârba, nici voința, ci doar un soi de resemnare ce se consumă în interiorul unor încercări (prea apăsat atribuite unei feminități ofilite) de a se folosi de ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Dacă merită însă să vedeți Năpasta e pentru excepționala interpretare a lui Călin Chirilă și a lui Emil Coșeru. Dragomir a devenit un bărbat în care forța și spaima își dispută pe viață și pe moarte acest suflet chinuit. De la inițiala nervozitate la nevoia lui de a se agăța de gândul izbăvitor al mărturisirii tardive care îl va absolvi de judecata oamenilor, la felul disperat, aspru și perfect motivat psihologic în care se prinde de trupul rece al Ancăi, până la izbucnirile de furie, de brutalitate, până la căderile și pierderile lui se întrevede acel zbucium pe care doar cel care a iubit și a înțeles deșertăciunea a tot ceea ce a făcut în numele acestei iubiri îl poate trăi. În acel: Sunt beat. Am băut, dar de necaz am băut, numai de necaz am băut!, Călin Chirilă face să răsune o disperare mai mare decât aceea a unui criminal. Îi dă personajului o conștiință care se luptă cu nevoia de a nu privi în hăul, în pustietatea, în vinovăția care-l sufocă tot mai strâns, care-l împinge spre renunțare. E un om deznădăjduit, în care furia și neputința de a mai schimba ceva se manifestă în încercarea de a nu da glas adevărului, în gesturi bruște, violente. Ca într-un spasm intermitent al unei conștiințe bolnave. Ulcelele sparte, dansul pe masă și focul cântecului transpun realitatea lui interioară, aceea că e un om hăituit, pe punctul de a cădea, gata să se transforme în fiară sau în mucenic, prins între acceptare (Așa e viața omului. Asta-i viața omului!) și nebunia unei pasiuni care nu a înălțat, ci a mutilat sufletul (Femeie, tu ești ispita!). Surparea aceasta – provocată constant, urmărită de tăcerea Ancăi, de privirea ei rece și plânsă, ținută un timp sub control – este foarte bine redată de Călin Chirilă. Trăirile cugetului și ale cărnii, bruștele lui manifestări violente, revenirile la momentele de luciditate, la adevărul pe care încă îl ține departe de ceilalți, gândul izbăvitor al fugii în lume, pierderea în băutură, coșmarurile, resemnarea, toate sunt redate în perfect acord cu esența acestui personaj. Care păstrează adevărul realității în care l-a plasat Caragiale, dar care, prin jocul lui Călin Chirilă, iese din acest dat și trăiește, viu și răstignit în propria vinovăție, până când își găsește izbăvirea – condamnat pentru o altă vină decât cea adâncă, cea care l-a transformat în nebunul din final.

Prima apariție a lui Ion (Emil Coșeru) e a unui om singur și speriat, cu chipul brăzdat de umbrele unei fericiri aiuritoare, ce vine din uitarea de sine peste care răsar alte umbre, acelea ale unei tristeți sfâșietoare. E un fugar, cu privirea pierdută, în căutare. Nebuniei lui, Emil Coșeru îi dă o formă tulburătoare. Fixitatea ochilor, privirea în gol, spre o altă lume, interiorizarea disperării, blândețea acestei sfâșieri fără vină, care a ajuns să se îndoiască de ceea ce știe despre ce a făcut sunt întrerupte de momentele de disperare, de izbucnirile răului din el, în care loviturile pe care și le aplică sunt manifestări de furie, de neputință, de spaimă. Toată suferința acestui nebun frumos e povara unui suflet nevinovat. Care se oglindește și mai acut – nu în mila femeii (care nu e milostenie, fiindcă nu e dezinteresată), ci în vinovăția (reală) a lui Dragomir. Sunt doi oameni la fel de măcinați, de rupți de realitate, iar scena în care Ion se apropie de Dragomir și își așază mâinile pe grumazul lui, într-o mângâiere a celui care recunoaște suferința la seamănul lui și care devine apoi căutare și frică de ceea ce ar putea face, e semnificativă pentru această oglindire a celor două hăuri. Translările între momentele de prezență, de liniște ale personajului, de împăcare cu sine și cu lumea care i-a (și l-a) făcut rău și cele de absență sunt impecabil jucate. Transpus în viziunile cu Maica Domnului și veverița ce îi arată drumul prin frig și zăpadă, Ion răscumpără prin durere păcatul celuilalt, iar Emil Coșeru reușește admirabil să dea acestui personaj întreaga năruire a unui suflet pierdut.

Un spectacol de Adi Carauleanu//distribuție: Călin Chirilă, Emil Coșeru, Diana Chirilă, Andrei Grigore Sava//costume: Rodica Arghir//concept afiș: Ana Carauleanu//foto: Elvis Petrea

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!