Eu sunt povestea acestor trei femei și a niciuneia dintre ele.
O ultimă legătură între trecutul bunicii mele și viitorul fiicei mele.
Eu sunt generația sfâșiată între ieri și mâine.
Cum să mă povestesc?
Roman în care se reflectă realitățile a două lumi (cea de acasă, din Europa de Sud-Est, mai precis din Bulgaria, și cea de peste Ocean – din State, țara din visurile tuturor celor ce au trăit în comunism, dar care se dovedește atât de diferită de tărâmul abundenței imaginat de părinții generației născute după 1990) și tensiunile – acele imposibil de depășit incongruențe – ce fisurează legăturile dintre generații, devenind inteligibile și suportabile abia când e prea târziu. Roman al înstrăinării și al reapropierii, al plecării și al reîntoarcerii (silite, dar necesare) pentru o nouă (diferită) plecare, al rupturii și al reconcilierii, al unei răni adânci ce se cere vindecată. Romanul unei tinere care își povestește viața, evocând momente, stări, gânduri din copilărie și din adolescență în timp ce se confruntă cu o lume ce-i este încă străină, pe care nu știe dacă vrea sau dacă o va putea numi vreodată acasă. O poveste în care chipul mamei și cel al bunicii, viețile lor, alegerile lor și viața ei se plămădesc una pe cealaltă continuând, fără voie, lungul șir al dezamăgirilor, al abuzurilor, al greutăților, al vinovățiilor. Chemând mereu alte chipuri – întunecate (ca cel al bunicului), pline de ură (al străbunicii) sau impregnate de slăbiciunea transformată în violență (precum cel al tatălui). O poveste de familie în care abuzul și suferința se transferă – ca o fatalitate, ca o secvență cromozomială de ADN – dinspre mame spre fiice. Și, indiferent de alegerile lor, fiicele preiau neputința și eșecurile mamelor, își poartă revoltele cu convingerea că drumul le va fi diferit, dar sfârșesc în același impas, făcând aceleași greșeli sau neputând să împiedice altele.
Ce-ți lipsește cel mai mult?
Nimic.
Totul.
Nu știu cum să explic. Nu-mi lipsește un loc, ci un timp anume. Îmi lipsește ființa care am fost atunci.
Sub pojghița indiferenței cu care se gândește Iana la ce a trăit (Nu știu dacă mi-e dor de ei.) se simte pulsând adânc o rană nevindecată. Pe care o redeschide un banal accident de circulație: un camion lovește în plină o tânără care merge pe bicicletă. E noapte. Iana e și nu e martora a ceea ce s-a întâmplat. Vede trupul lovit, perechea de pantofi americani din picioarele fetei și polițiștii veniți rapid la fața locului. În țara în care se află – și care nu e țara ei – numai imigranții circulă cu bicicleta, numai imigranții, nevoiți să aibă două sau mai multe slujbe pentru a se întreține, se întorc la acele ore târzii. În țara în care se află astfel de accidente sunt frecvente. Victimele lor sunt tinere sau tineri din Polonia sau din Bulgaria, din România, Macedonia, Slovenia sau din Republica Moldova. Din țări fost comuniste. Familiilor lor nu le face nimeni dreptate. Fiindcă sunt prea departe și prea sărace pentru asta. Aici fiecare imigrant se descurcă cum poate. Atât cât poate. Aici totul este permis pentru o nouă viață: o căsătorie de formă, o afacere în care angajezi alți imigranți la negru pe care-i exploatezi fiindcă banii primiți pentru munca plătită la oră întrețin familiile de acasă sau studiile universitare, camere mizere supraaglomerate, o excursie în care să bifezi cât mai multe atracții americane. Aici totul se măsoară în ore de muncă și în bani. Viața are alt ritm și alte reguli. În aspectele imediate pare foarte diferită de ceea ce au lăsat acești oameni acasă. Dar America nu e nici pe departe țara de lapte și miere. Tim poartă cu el vina de a nu fi văzut ceea ce se întâmplă cu fiica lui. Moartă după o supradoză. Sistemul de asigurări nu e echitabil, societatea e polarizată, totul e o uriașă scenă pe care fiecare își duce viața cum poate, situația imigranților e prilej de dispute electorale și atât.
Am rămas pentru că nu știu unde să mă duc. […] Nu știu ce vreau. Îmi doresc să nu fiu nevoită să trăiesc cu sentimentul că trebuie să mă justific mereu. De ce sunt, unde sunt. Parcă aveam libertatea de a alege? Sau pur și simplu am transferat granițele periculoase în capul nostru.
De lumea cenușie și săracă în care a crescut fuge Iana tocmai la capătul pământului. Dar mai ales de familia și de țara aceea despre care cei mai mulți americani nici nu au auzit, însă, dacă le spui că e o țară fost comunistă, dau aprobator și compătimitor din cap. Cartea cu comunismul e asul din mânecă al balcanicului, mărturia lui de superioritate în sărăcie. Pentru că de acolo vin cei care îi servesc în restaurante și fac curat în casele lor mari și bogate. De acolo vin cei care muncesc mult și bine pe bani puțini. Muncă pe care ei nu își doresc să o facă. Și sunt mai educați, deci mai „acceptabili” decât imigranții hispanici. Printr-un program de vară – ar fi fost mult mai neplăcut să-i fi spus curățat de toalete și spălat de vase în America – ajunge Iana într-un orășel-stațiune de pe coasta statului Delaware, mințindu-și mama că va studia peste Ocean. Hotărând să rămână ilegal. Pentru un timp. Crezând că astfel poate ține trecutul la distanță. Fără a-și face iluzii legate de visul american, plonjând într-o realitate unde nimic nu e ca acasă, dar care, pentru un timp, ține demonii la distanță. Ceea ce e străin se simte cel mai intens în ceea ce credeam că ne este cunoscut – supermaketuri, spitale, clădiri administrative. În America, pentru prima oară înțeleg că o limbă străină nu e doar o fereastră deschisă spre lume, așa cum îmi spunea bunica, dar și o închisoare. Până când o tânără este accidentată, moare la spital, iar ea își petrece o noapte cu un american pe malul oceanului. Vorbind. Constatând că amândoi au avut o copilărie vegheată de imagini cu Mickey Mouse și de mirosul de la McDonald`s. Numai că a ei a fost o copilărie americană la mâna a doua. Căreia i se poate face un inventar al lipsurilor: fără rafturi pline de casete video cu filme, fără un ponei într-o căsuță roz, fără bani de ciocolată, fără haine și pantofi noi, fără televiziune prin cablu, cu benzi colorate primite de la vecini după ce fetele lor se plictiseau de ele, fără vacanțe petrecute în tabere. Cu veri care se scurg în apartamentul bunicilor, încuiată cât aceștia merg la țară să îngrijească grădina de legume. Fiindcă fricile lor, demonii lor se revarsă asupra nepoatei venite de la Sofia. Acolo unde, în apartamentul mizer în care petele de mucegai se întind pe sub tapetul înflorat, ferestrele sparte au fost lipite cu leucoplast, iar oboseala mamei înseamnă mereu țipete împotriva fiicei nerecunoscătoare pentru sacrificiile făcute, își au tărâmul alți demoni. Mai întâi cei ai tatălui, aduși la viață de băutură, de reproșurile mamei, de orice gest al fetiței, apoi doar ai mamei după despărțirea de tată.
Doar când sunt singură sunt liniștită. Așa spunea mama. Când eram mică o uram pentru asta, căci însemna să nu exist. Acum mă cuprinde teama de cât de bine o înțeleg.
Povestea Ianei are falduri largi în care se strecoară viața a trei generații de femei, mame, soții și fiice. Bunica Eva, Lili (mama) și Iana își trăiesc fiecare propria drama și „scriu” împreună realitatea mai largă a unei familii în care formele abuzului și dezamăgirile crestează răni adânci. Nicio poveste nu seamănă cu cealaltă, dar în miezul fiecăreia stă violența. Suportată, transferată asupra celorlalți, de care nu te poți desprinde sau, când și dacă o faci, e prea târziu. Un soi de împietrire sufletească ce vine din teama față de soț sau din revolta față de infernul căsniciei și al greutăților de zi cu zi acaparează totul și transformă viața într-un cocon osificat de neputință ce anulează orice încercare de a găsi căi de a-l înțelege pe celălalt, de a-l vedea cu adevărat, de a-l ocroti. O oboseală în care se adună resentimente, umilințe, tristeți, ore de muncă și alergătură, griji de tot felul. Așa cum, de cealaltă parte, abrutizarea bărbaților vine dintr-o nemulțumire profundă – un fel de lege nescrisă îi face să simtă gustul înfrângerii, iar fricile, nevolnicia, greutățile îi conduc către violență. Indiferent de mediul în care trăiesc, de studii sau de căsătoria din dragoste (Lili) ori din indiferență, de vreme ce nu a fost lăsată să-și trăiască povestea de iubire (Eva), viața se dovedește o cursă cu obstacole insurmontabile pentru aceste femei. Care se zbat mereu neputincioase printre greutăți și acceptă tacit că s-au născut din – și dau mai departe – o vină adâncă. Vinovăția are multiple forme, dar indiferent cum se manifestă, ea e legătura cea mai puternică dintre Eva, Lili și Iana. Ea le face să se îndepărteze una de cealaltă și tot ea țese acel nod gordian care înseamnă responsabilitatea uneia față de cealaltă, o iubire tulbure, rănită, neputincioasă între mame și fiice. Sentimentul copleșitor că sunt responsabile pentru eșecul celei pe care o iubesc, dar și că acest eșec nu ar fi putut fi împiedicat.
Și îmi trece prin minte gândul acesta îngrozitor, că e nevoie de o durere permanentă ca omul să se înscrie pe drumul cel drept ca să empatizeze cu durerea celuilalt. Că adevărul trece prin suferința crudă.
Viețile fiecăreia sunt recompuse nu atât din momente semnificative, ci din acea magmă din care ajunge să se constituie suflul apăsător al neputinței de a mai schimba ceva (certuri, violența domestică, încercarea de a-și proteja copiii, de a păstra aparențele unei vieți normale, acceptarea treptată a celuilalt (Eva) sau ruptura – niciodată definitivă (în cazul lui Lili), căci umbra soțului pare a nu fi părăsit de tot apartamentul în care stă, iar Iana e adeseori cea care-i amintește greșelile trecutului, pe care încearcă să o apere, dar nu știe cum să o iubească). Mame și fiice sunt prinse ca într-o uriașă pânză în care se îndepărtează și se apropie una de cealaltă, se rănesc și se susțin, își sunt aproape fără a se înțelege și a se ierta pe deplin. Realitatea celeilalte rămâne de neînțeles. Fiecare e o străină exact în măsura în care legătura dintre ele este de nezdruncinat. Iar Iana oglindește în ea atât viața Evei, cât și pe cea a mamei. Când decide să plece, fuge de amândouă și, în egală măsură, de ea însăși, iar întoarcerea forțată aduce o împăcare dulce-amară cu un trecut în care nimeni nu poate și nu are dreptul să judece, în care rolurile de victimă și de călău sunt interșanjabile, în care vinovăția, dacă există, ține de imposibilitatea de a ști, de a înțelege ce a trăit și cu ce s-a confruntat, ce a simțit și ce a rănit-o sau i-a dat putere celeilalte. Născute din vinovăție e o radiografie dureroasă a acestor mereu imperfecte oglindiri în cel care ne-a dat viață sau pe care l-am născut, a eșecurilor și a greșelilor pe care le facem, pe care le acceptăm, în care ne împotmolim. Pe fundalul schimbărilor de regim politic de după Al Doilea Război Mondial, al anilor de comunism și apoi al tranziției, într-o țară în care lipsurile și conformismul, zbaterile și istoria au modelat un mod de a fi de care Iana vrea să se salveze. Să uite de înjurăturile bunicului, de răceala și de conformismul Evei, de violența tatălui, de oboseala și de resentimentele mamei, de certuri, de interdicții, de sărăcie, de vinovăție, de mâinile tatălui pe spatele ei aplecat asupra pianului, de plecarea mamei la muncă în Germania, de faptul că nu are o casă. Ioanna Elmy recuperează, prin amintirile Ianei, toată pletora de „principii sănătoase”, toate convingerile, spaimele și interdicțiile pe care mentalitatea generației crescute în comunism a proiectat-o asupra copiilor – multe dintre ele falimentare în anii tranziției și nefolositoare pe drumul imigrației: de la o educație solidă și note mari la școală, la ora de ajuns acasă, frica de a nu deveni un pierde-vară (o curvă), dorința de a se împlini prin copii, de a nu le repeta alegerile, buna-creștere și respectul obedient față de deciziile adulților, la recunoștința ce trebuie constant manifestată (eu, părintele, știu întotdeauna ce e mai bine pentru tine). Pe ei înșiși nu i-a ajutat, dar în cazul copiilor lor sigur va funcționa.
Poate că într-o zi voi găsi un acasă al meu. Nu imediat, dar cândva. Într-o zi.
Depărtarea și confruntarea cu cealaltă lume, cu problemele și alegerile pe care trebuie să le facă acolo, confruntarea cu imaginea pe care o păstrează despre țara lăsată în urmă și reîntâlnirea cu mama și cu bunicii, moartea Evei, toate înseamnă pentru Iana o reevaluare și o reașezare a ceea ce crede că știe, a ceea ce a trăit. E o împăcare amară, un salt pe care îl face dinspre condiția de fiică și de nepoată spre cea de femeie adultă. Chiar dacă nu deplină, împăcarea cu mama se întrevede în cuvintele pe care nu le poate rosti (Dacă aș fi putut crește mai repede să înțeleg. Îmi pare rău că am fost atât de dificilă. Îmi pare rău că te-ai născut fiică, și nu fiu. // – Iana? // – Nimic. Mă uit la tine și mă bucur.), dar le gândește și, mai cu seamă, în felul în care veghează ultimele clipe ale bunicii, lăsând-o să creadă că lumea pe care aceasta a cunoscut-o, tânără fiind, când totul era încă posibil, e statornică și o așteaptă să se reîntoarcă (Știi ce frumoasă e grădina! Nalba s-a făcut de aproape doi metri, am curățat puțin și mușcatele și primulele, care îți plac ție așa de mult, și ele arată bine. […] Prima ta împletitură e acolo, la fel și goblenurile, fața de masă brodată e lângă perete, trebuie să fie spălată, totuși…). Treptat, deși nu uită, Iana recuperează farmecul unor apropieri și al unei lumi pe care a pierdut-o definitiv, iar demonii par a slăbi strânsoarea, lăsând înțelegerea să se așeze ca firele de praf ce joacă în bătaia soarelui într-o după-amiază de vară cu gust de pită caldă și cireșe dulci.
E multă durere în romanul Ioannei Elmy (tradus din limba bulgară de Mariana Mangiulea Jatop), în viața fiecărei femei și în viețile tuturor – indiferent în ce capăt al lumii își duc acești oameni existența. Și e extraordinară capacitatea scriitoarei ca, într-un roman de debut, să atingă atâtea teme și să recupereze atât de viu și de autentic deopotrivă cenușiul, violența și mersul înainte al unor oameni – dincolo de tot ceea ce li se întâmplă sau aleg să trăiască.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
