Național: before & after. O poveste despre o călătorie

De mici, auzim povești de la părinți, bunici, prieteni, toți vorbind despre un prestigiu, despre o tradiție, despre o istorie încărcată a acestui liceu. Însă din ce se construiește acest trecut? Cine aduce această considerație? Profesorii? Elevii? Părinții?

Naționalul șlefuiește minți strălucite de 190 de ani. La rândul nostru, avem șansa de a fi formați pe băncile acestui liceu. Însă nu am fost aici dintotdeauna. Cândva, priveam Naționalul de la distanță, cu dorință și teamă, curioși să aflăm ce se ascunde în spatele zidurilor groase și decorate.

Începutul

Acest liceu a însemnat mult timp pentru mine un concept abstract, un model al performanței la care nu aș fi putut niciodată să aspir, o proiecție a idealurilor, dar, în același timp, și a fricilor mele. Toate informațiile pe care le aveam despre el, atât de fragmentate și de diverse, erau asemenea pieselor unui puzzle abia început, cu o margine doar vag conturată. Totodată, am descoperit că emoția mea este nu numai înțeleasă, ci și împărtășită de multe alte persoane care au făcut aceeași alegere: Colegiul Național era pentru mine un spațiu necunoscut, o clădire opulentă ce se ridica în fața ochilor mei de fiecare dată când treceam cu tramvaiul dinspre Copou. Multe dintre lucrurile care mi-au fost spuse de prieteni erau despre rigoarea, exigența, dar și despre excelența acestei instituții, fapt care m-a intimidat și, în același timp, m-a motivat să îmi doresc să studiez aici. (Alex Rășitariu, clasa a IX-a, mate-info) Totul începe cu fascinația. Și totul începe, de asemenea, cu întrebarea „Ce vrei să te faci atunci când vei fi mare?”. Așa a început și povestea mea. Prima dată am pășit în Colegiul Național când eram în clasa a V- a, la una dintre etapele județene ale olimpiadelor la care participam. De atunci, am pășit în Colegiul Național încă de câteva ori, tot cu același scop, dar de fiecare dată eu pășeam mai mult decât colegii mei. Mă atrăgea ca un magnet și, chiar dacă asta ar însemna că toate liceele unde erau concursuri aveau această forță magnetică, eu voiam să cred că Naționalul o avea mult mai puternică. Pășeam de mai multe ori, pentru că, de fiecare dată (ca să fie poveste până la capăt, nu voi spune în 99,9% dintre cazuri, ci voi minți puțin, puțin, un strop, și voi spune MEREU… sau MEREU.99, dacă vreau să folosesc tactici comerciale) îmi uitam ba telefonul pe catedră, ba rucsacul în cuier, ba mințile răvășite și, ca un copil responsabil, trebuia să le recuperez. Ceilalți mă așteptau la mașină, eu mă duceam după bunul pierdut, mă mai rătăceam o dată printre scări până ce găseam ieșirea corectă, ieșeam prin altă parte, făceam un tur de școală (exploram de pe atunci exteriorul!) și mă întorceam la mașină. Atunci nu mă gândeam la asta… (Viviana Gheorghian, clasa a X-a, filologie)

Vedeam Naționalul ca pe o cetate pe care trebuia să o cuceresc

Mulți dintre elevii liceului nu au crescut în Iași și, pentru aceștia, decizia de a părăsi confortul de acasă, de a lăsa în urmă familia pentru a începe singuri, a fost una cu mult mai dificilă, presupunând ambiție, muncă, autodepășire: Mă aflu printre copiii aceia de la țară care nu-și pot imagina viața rămânând în același loc în care s-au născut. Copiii aceia care vor mai multe opțiuni decât le-au fost oferite, care visează că vor ajunge „cineva”. Uneori însă, visurile acestea pot fi văzute de ceilalți ca „prea mari pentru ce ești tu în stare să faci”, așa că a trebuit să reflectez asupra mea și asupra a ce și cât sunt în stare să fac, ajungând la concluzia că am mult de muncit dacă vreau să îmi demonstrez mie ceva, nu celorlalți. Ei nu sunt în pielea mea. Vedeam Naționalul ca pe o cetate pe care trebuia să o cuceresc. Îmi spuneam că „da, e un liceu de prestigiu, cel mai bun din Iași, deci, dacă intri, ești tare. Dacă supraviețuiești, ești și mai tare.” Aveam percepția asta poate și pentru că eram asaltată de peste tot cu „nu vei face față”, „nu a ajuns nimeni de aici acolo, vrei să ajungi tu?”. Însă m-am ghidat după citatul acesta peste care am dat într-o zi: Don’t let small minds convince you that your dreams are too big! Și am reușit. (Andra Ioana Anițoaie, clasa a XI-a, filologie) Alt început, altă poveste: Uneori, inima face cele mai bune decizii în locul tău. Să fiu elevă la Colegiul Național nu a însemnat orgoliu – întrucât presupune un anumit orgoliu să faci parte din acest mecanism complex – ci, mai presus de toate, a fost o decizie marcantă de a pleca de acasă cu speranța că voi găsi ceva mai bun pentru mine, ceea ce îmi doresc, dar din păcate nu mi-ar fi putut oferi spațiul în care am crescut până la cincisprezece ani. Astfel spus, a fost o separare de spațiul creator pentru a-ți construi o nouă lume, cu oameni diferiți, buni și frumoși, cu experiențe unice, cu gânduri mature, cu țeluri clare. (Amalia Ioana Carciuc, clasa a X-a, filologie) La rândul ei, Viviana Gheorghian ne-a spus din ce perspectivă a privit această dorință de detașare de spațiul atât de familiar numit acasă: Când am intrat în clasa a VIII-a, începeam să analizez situații, să mă întreb și să întreb în fiecare zi pe ce direcție și unde ar trebui să îmi îndrept privirea. Mai sunt zece luni, ai timp, mai sunt 8 luni, uite cât timp mai ai să te gândești, dar hai, că trece repede, mai ai 5 luni și tu încă nu te-ai hotărât, mai ai încă 4, ai timp să iei decizia corectă. Mai ai o lună. Ce vrei să faci? Unde vrei să mergi? Mă desprind. Aceasta era singura certitudine… și durea. Știam că voiam să vin în Iași și știam că asta înseamnă că trebuie să plec din Hîrlău, de acasă, să încep acea nouă etapă a vieții, a cărei imagine mă fascina și speria deopotrivă. Vreau să merg la filologie, nu pot să rămân aici. Mă duc la Colegiul Național, vreau să fac „performanță”. Atunci mă gândeam la asta și nu mă gândeam la ce mă gândesc acum…

Ajunși la destinație

Reputația și prestigiul și-au pus mereu amprenta asupra deciziei în legătură cu alegerea unui liceu. În cazul Colegiului Național, firele trecutului și ale istoriei ce îl învăluie se împletesc cu cele ale prezentului, creând ceea ce suntem și, mai ales, ceea ce vom deveni. Cu toate acestea, am realizat că nu doar prestigiul definește acest liceu, ci și dorința, ambiția, determinarea de a te autodepăși și de avea puterea de a-ți modela viitorul: Ceea ce părea doar un vis, dorința de a învăța la acest liceu, s-a materializat (în sfârșit!) într-o realitate care mi-a depășit așteptările… La început nu eram sigură că mă voi identifica cu acest scop, întrucât eu vedeam excelența ca fiind participarea la olimpiade pentru afirmarea în fața profesorului. Acum, îmi doresc să excelez la disciplinele importante pentru mine, pentru propria mea evoluție, pentru a-mi cunoaște limitele și a le depăși. (Andreea Bogdan, clasa a IX-a, mate-info)

Astfel, treptat, tabloul iluzoriu al liceului, tablou marcat de teama constantă de a nu fi destul de bun, a început să se destrame, fiind înlocuit de adevăratele valori ale acestuia, descoperite în propriul mod de fiecare dintre noi: Când am ajuns aici, mi-am dat seama că nu, nu e deloc ușor, profesorii sunt variați, unii „de treabă”, alții mai puțin „de treabă”, e mult de învățat (dacă vrei să înveți). Însă cel mai important este faptul că am găsit aici oameni care împărtășesc aceleași visuri ca mine, oameni cu care pot discuta la un alt nivel, profesori care m-au învățat să gândesc, să fiu originală, să îndrăznesc; lucruri care, înainte, pentru mine erau doar iluzii. Am legat prietenii frumoase care sper din tot sufletul să nu ruginească în timp, când totul se va termina. (Andra Ioana Anițoaie) Smaranda Popescu, elevă în clasa a XI-a la filologie, spune că pentru ea Naționalul a devenit acasă și că a găsit aici oameni bine educați, diverși, care te fac să te simți în largul tău, iar Amalia Carciuc mărturisește că Național nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o mașinărie bine unsă în care fiecare parte e integrată la locul ei, având un scop bine determinat. Acel gri sec dispare și îți dai seamă că doar tu îi poți aduce acele culori vii, pătrunzătoare. Contrastul dintre interior și exterior e sesizabil doar dacă ai curajul să intri. Fiind în exterior nu ai dreptul să judeci, iar fiind în interior deja nu mai ai cum să judeci. Aceasta a fost una dintre primele lecții pe care le-am învățat aici. Muncă, efort, autodepășire, forță, dorință, toate acestea îmi vin în minte când mă raportez în prezent la acest liceu. Un lucru e foarte clar: nu m-aș întoarce nicicând la ce am fost cândva. Aici mă aflu într-o continuă mișcare, într-o continuă schimbare. Nu aș accepta starea de amorțeală. Esențialul îl reprezintă faptul că îți formezi un ritm constant de muncă și cauți cu disperare, cauți orice te-ar putea ajuta. Însă în final nu rămân decât zâmbetele largi, râsetele isterice, momentele de cumpănă în care îți privești colegii – și ei pe tine – încercând să găsiți răspunsurile, legăturile autentice, dar cel mai important: rămâne un om echilibrat clădit pe baza unor principii curate, un om ce caută să construiască din nimic și să schimbe haosul diform într-un echilibru personal. După un an și jumătate pe holurile Naționalului, Viviana simte că cea mai mare performanță a mea este felul în care m-am dezvoltat și mă dezvolt în continuare, că performanță este și ocazia de a întâlni oameni ce își vor lăsa ireversibil amprenta în ființa ta, că este interesant să fii un filolog în formare, că nu este performanță, dar e un sentiment plăcut să conștientizezi că acum te afli între două lumi: între acasă și Colegiul Național, plecând de acasă pentru el, întorcându-te acasă ca să revii și să-l găsești același. Și Diana Furnică, elevă în clasa a IX-a la filologie, admite că perspectiva ei asupra liceului s-a schimbat într-un mod plăcut, astfel: Înainte să fiu eleva acestei școli, Colegiul Național nu era pentru mine decât o altă instituție de învățământ. Mi se părea că cei care învățau acolo nu aveau deloc timp liber, fiind axați în mare parte pe dorința de a fi cei mai buni, cei care obțin rezultate excelente la clasă și la olimpiade. Odată ajunsă aici, am realizat că nu este așa cum credeam. Cu toate că elevii sunt competitivi și se străduiesc în permanență să se ridice la standardele impuse de ei înșiși, am descoperit că au timp liber din plin în care își cultivă propriile pasiuni. La Colegiul Național am învățat că, dincolo de dorințe și visuri, se află multă muncă.

Experiența fiecăruia în acest liceu este necomparabilă, individuală. Parcurgem diferit acești ani, marcăm trecerea noastră în propriul mod, însă unele valori ne unesc: libertatea spirituală, dorința continuă de perfecționare pentru a contribui la prestigiul amintit și onoarea de a fi o mică parte din ce înseamnă istoria acestei instituții. Închei folosind cuvintele colegei noastre, Andra Anițoaie: Mulțumim, Colegiul Național! Te-am alege de o mie de ori, dacă ar trebui să o facem din nou.

*Reportaj preluat din Suplimentul Alecart „190 de ani de Național” ce va fi lansat luni, 22 ianuarie, ora 13, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași, în cadrul unei dezbateri despre educație la care vor fi invitați profesori ai liceului.

**Schiță realizată de Ioniță Benea.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.