Ce ar fi putut fi dacă sau Scrisori de dragoste către nicăieri: Necunoscuta din Berlinul de Est, de Immanuel Mifsud

  1. Tăcere. Tăcerea din clipa în care nu vorbește nimeni. Își aduce aminte cum i-a povestit cât de insignifiantă se simte și, dacă nu insignifiantă, cel puțin mică, minusculă. Germania e mare, îi spusese ea, dar dincolo lumea de afară este chiar mai mare – chiar dacă este mai mică decât Germania.

Cu toate acestea, personajul lui Mifsud din Necunoscuta din Berlin, un celebru actor maltez, își reduce existenta la o căutare obsesivă a unei necunoscute, cu un nume impregnat în toată ființa lui. Știa că într-un univers concentraționar, al ochilor pe jumătate închiși, în care domnește pustietatea, cenușiul pieței, penumbra după-amiezilor târzii, în care fiecare mișcare e atent urmărită și istoria e ca o rană cangrenată, este ea, Jutta Heim. Și apoi, peste ani, că în Berlinul schimbat de prăbușirea Zidului îl așteaptă Alexanderplatz, fântâna, cafeneaua Mokaba și micul apartament de la etajul opt al unei clădiri de pe o stradă mult prea dreaptă, din cartierul Marzahn, unde amintirea dropsului cu lapte dizolvat în cafea, privirea aruncată de jos în sus, părul blond, lung, degetele și brațele, șoldurile, vocea un pic răgușită rămân intacte; sunt flashback-uri ce revin obsesiv până ce Erik Xerri pășește pragul vieții, eliberat din al durerii jug.

După lectura cărții În numele Tatălui (și al Fiului) și întâlnirea cu autorul la Alecart, prilejuită de FILIT, în 2017, proaspăt apărutul roman al lui Immanuel Mifsud a fost o descoperire care m-a prins nepregătită – și asta nu numai din cauza diferenței fundamentale dintre subiectele tratate. Universul din Necunoscuta din Berlinul de Est cristalizează o viață semidamnată, o viață trăită printre amintiri, lașități și proiecții, prin prisma unei nopți în care doi străini se sustrag unei jumătăți de capitale cenușii, lipsite de culoare, printr-un val de plăcere, încercând fiecare să fugă de ceva, să înțeleagă ceva.

Erik Xerri e un personaj care pare a fi absent din propria viață, trăind în proiecții și fără curajul, până aproape de sfârșitul vieții, de a confrunta imaginea pe care o creează cu realitatea propriu-zisă, deși are momente de luciditate, mai degrabă constrâns de cei din jur decât de o nevoie interioară autentică. Dorința de  schimbare, o evadare din rutină, e mereu amânată, deși vrea să se redescopere pe sine, să îngroape morții care-l înconjoară din toate părțile și să-și vadă de viață, în timp ce își privește fiica.

Ce-i oferise el? Poate mirosul cadavrelor cu care se culcase în fiecare noapte.

Erik nu se gândește niciodată la iubire. În viziunea lui, lucrurile se petrec exact ca succesiunea stagiunilor teatrale: decorul este constituit și apoi demontat, odată cu pregătirile pentru următorul spectacol; o cortină se ridică și alta se lasă, pentru ca apoi să se ridice din nou, dezvăluind un alt scenariu. Pentru actor, totul este frumos și simplu. Felul în care a pătruns în apartamentul din cartierul Marzahn, în gura aceea dintr-un munte de beton, cu o bucătărie cu mobilă portocalie, din aluminiu, cu o canapea extensibilă – și asta fusese foarte simplu. Apoi, tăcerea dintre Jutta Heim și Erik Xerri, pasagerii ce stau cu privirile pironite în jos, mirosul cald de siguranțe arse. Și despărțirea. Cât se poate de ușor, dar acolo i se schimbase întreaga viață, iar regretul, dorința, dorul vor reverbera puternic și vor fi intensificate de acea lună octombrie care nu a mai venit. Ne vom vedea din nou în octombrie.

Scrisorile pe care i le scrie (dar oare chiar i le scrie sau e doar o formă a dorinței, a fricii de a nu distruge o imagine?) Juttei Heim nu primesc niciodată răspuns; hârtii umplute de iluzii, pierdute undeva prin Berlin. În prima, își mărturisește sentimentele pe un ton de exasperare și visează la un drum până la Rostock, la mare, are în minte drumeții, noaptea petrecută împreună, toate lucrurile pe care ar fi putut să i le spună Juttei, dar nu a avut timp. Următoarele au aceeași formă de exaltare, dar timpul le transformă într-o privire aruncată nu atât spre o femeie, cât spre o lume.

Așa că te-am pierdut. Jutta, m-am îndrăgostit de tine!

Esența celorlalte scrisori gravitează obsesiv în jurul aceleiași idei. Amintirea nopții petrecute cu  necunoscuta din Berlinul de Est revine uneori în cele mai nepotrivite sau anodine contexte, deși imaginația protagonistului este alimentată de inevitabila estompare și destrămare a trăsăturilor nemțoaicei, toate emoțiile fiind amplificate odată cu trecerea timpului de alte întâlniri, de alte relații, niciuna însă la fel de puternică la nivelul posibilității ca cea cu Jutta. Nici după 30 de ani, Erik nu se oprește din a trimite scrisori la aceiași adresă, în speranța unui răspuns.

Astăzi s-a lăsat o cortină. Oare a fost o nebunie, cu adevărat o nebunie, sau o comedie de la început până la sfârșit? (…) de ce nu mi-ai scris niciodată?

Actorul trăiește o viață nesăbuită, ca o noapte petrecută într-un bar cu lumini colorate, care aruncă umbre stranii și în fundal răsună Vita spericolata a lui Vasco Rossi. În Berlin există un zid care împarte orașul în două, poate că nu ne vom mai întâlni nicicând, există o piață care poartă numele Alexanderplatz, fiecare cu necazurile lui, e mult cenușiu și mai este și mult verde-închis, fiecare pe drumul alergând, sunt mulți oameni greu de descris, fiecare drum complicat peste poate, și Jutta Heim este la Berlin, căci suntem cu toții rătăciți pe drumurile noastre. Valentina, Nella, Marion, Bella, Tania, Alexandra, Liza, Jutta Heim.

După primele scene din Necunoscuta din Berlinul de Est am asociat portretul personajului cu cel al unui bărbat straniu, contorsionat în sine și indiferent față de cei din jur, care aproape că nu știe ce sunt lacrimile, din cauza momentelor rare de melancolie. După ce tatăl său comisese „păcatul de moarte”, viața stătea sub semnul simplității, dar curând încep păcatele lui de moarte, diferența fiind că Erik Xerri nu își face niciodată procese de conștiință. Alexandra și Mildred, soția și fiica lui, s-au îndepărtat; așa este mai ușor, nu mai trebuie să își ascundă aventurile de o noapte. Ea l-a părăsit, s-a întors la Londra, și Mildred rămâne în grija mătușii Teresa. O viață de om, compusă din fragmente, cu goluri al căror contur abia permite o privire spre ea și, dincolo de asta, viața unei țări, Malta, istoria ei întunecată, cu linii abia întrevăzute în istoria din prezent a personajului, dar la fel de cenușie ca cea din Berlinul de Est.

Berlin. Alexanderplatz. Ost. Marzahn. Checkpoint. Sie verlassen den Amerikanischen Sektor. Jutta. Jutta Heim.

Structuri repetate în mod obsesiv, nume, locuri, promisiuni. Cartea se construiește pe o permanentă glisare trecut-prezent, prezent-viitor-trecut. Printre paragrafe apare de mai multe ori o poveste despre o femeie a cărei căsnicie a durat patru zile și jumătate: sâmbătă, la 9 dimineața, prietena acestei femei, colega ei de birou, o ia de acasă într-un Volkswagen pe care tocmai și l-a cumpărat; la 11 ajung la starea civilă; miercuri, la ora 12, femeia în rochie liliachie, căsătorită cu bărbatul îmbrăcat într-un costum închis la culoare, se află la spitalul de urgență; lângă ea, întins pe un pat și complet rigid, se află el, care moare la trei după-amiaza, după ce aparatele sunt oprite și numerele dispar. Erik, în urma amintirii acestei povești tulburătoare, se gândește la Berlin-Alexanderplatz-Jutta Heim. Și decide să o revadă, după 30 de ani.

Viața nu-i  decât o nălucă umblătoare, un comediant fără talent.

Repulsie? Milă? Compătimire? Viața actorului Erik Xerii este una lipsită de principii, de ordine, stabilitate, de o iubire care să nu fie artificială, iar stările induse cititorului sunt un adevărat haos.

Ultimul act îl surprinde pe Regele Erik, în mijlocul scenei, emoționat și, în același timp, neștiind care ar trebui să-i fie următoarea mișcare, copleșit de aplauzele asurzitoare. Lumina reflectoarelor, mirosul de machiaj care se topește din cauza căldurii, figuri luminate de fericire, sora lui, surâsul lui Monique. Jutta Heim. Frânturi din trecut, lumină tot mai difuză, pași, și Erik pășește pragul vieții, eliberat din al durerii jug. Luminile orbitoare se aprind, privește publicul din lojă, întinde larg brațele și face o plecăciune. Restul e tăcere.

În urma Necunoscutei din Berlinul de Est, cititorul nu trebuie să se limiteze la imaginea unui Erik Xerri rămas captiv într-un univers marcat de amintirea Juttei Heim. Deși am fost tentată să asociez întregul roman unei singure secvențe, sunt câteva pasaje care îmi revin constant în minte: țiganca din piață care fura pliculețe cu zahăr de pe mesele de la Bistro&Kaffeehaus Am Alex ca să își hrănească cei trei copii, femeia din maxi-taxi care citea Berlin Alexanderplatz înainte de a se produce accidentul, tablourile cu peisaje orientale, cenușiul omniprezent și privirea polițiștilor care patrulau prin Berlin. Toată tragi-comedia unei vieți așezate sub semnul lui ca și cum a luat sfârșit odată cu înecarea ultimelor cuvinte ale actorului în șuvoiul de aplauze. Priviți, deci, cu luare-aminte și, până-n cea din urmă clipă, nu socotiți pe nimeni fericit – pe nimeni, până ce omul nu pășește pragul vieții, eliberat din al durerii jug.

 

*Mălina Curpăn, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.