Printre fanatisme religioase și povești de dragoste orientale: Neliniște, de Zülfü Livaneli

Prin fereastra care-i lumea / Toți se uită doar și trec.

Să ieși în pragul casei, apoi să deschizi poarta și să spui: Nici dacă mă bagi înapoi în pântec, nu mă mai poți ocroti de acum, mamă! Să o spui și cu obidă, și cu resemnare, și cu conștiința că nu se poate altfel, că nu există un alt drum pentru tine. Deja dus dintre ai tăi, săgeată zvâcnind în arc, știind că după momentul zborului urmează cel al căderii. Acesta este Hussein – un bărbat preferând să plece dintr-un loc în care nu i se dă voie să trăiască. Lui, musulmanului despre care toți erau convinși că va deveni mullah când va fi mare. Lui, tânărului care a respectat mereu tradițiile și învățăturile Coranului, care a încercat să facă bine. Cât mai mult bine într-o lume strâmbă, în care copiii ucid păsări pentru plăcerea sălbatică a jocului, iar acum, peste ani, oamenii care-și spun drept credincioși ucid bărbați, dau foc la sate, violează femei și copile, le vând pe un pachet de țigări și sunt convinși că răsplata va fi Paradisul. De care se pot bucura însă încă de aici, căci nurii tinerelor yazidite sunt pe măsura celor ai fecioarelor promise – lor și martirilor, iar astfel de închinătoare la diavol pot fi sclavele unui drept credincios, dar niciuna nu le va deveni soție și, posedate de zece astfel de bărbați sfinți, cu bărbile în vânt și puștile în mâini, se vor transforma în bune musulmane. Chiar dacă de mult nu mai simt nimic, și-au văzut uciși tații și frații, au fost despărțite de surori și de prietene, le-au fost spulberate visurile, li s-a năruit întreaga viață. Chiar dacă au rămas doar trupuri golite de viață, priviri lipsite de orice așteptare, spectre ale suferinței. Fugind de teroarea celor din ISIS, unele ajungând în taberele de refugiați de la granița turcă, bătând la porțile unei lumi care nu le vrea. Iar el, tânărul ce a înțeles cum arată viața lor în taberele de refugiați și a cunoscut suferința uneia dintre ele, care a văzut-o ținându-și copilul orb în brațe, deși nu știe care dintre bărbații prin mâinile cărora a trecut îi este tată, nu vrea nici să o salveze, nici să o ajute, nu vrea să fie doar un bun musulman, ci o vrea de soție. Praful roșu adus de vânturile bătând dinspre Siria care mătură adesea străduțele din Mardin, care se lipește de oase și pătrunde în toate cotloanele lumii și ale sufletului pare a fi sânge pe chipul lui Hussein. Sânge care o face pe bătrâna lui mamă să-și adune ultimele puteri, înverșunându-se împotriva celei care i-a nenorocit fiul (În casa asta să nu mai rostești niciodată numele fetei ăleia… diavol este numele ei), iar pe Hussein, înjunghiat cu un cuțit a cărui lamă a fost mânjită cu sânge de porc, să murmure înainte de a muri pe patul unui spital de la capătul celălalt al lumii: Și eu am fost om. Aceleași cuvinte pe care o fetiță yazidită abia ieșită din copilărie, Nergis, le murmurase când hotărâse să se arunce în hău de pe buza unei prăpăstii pentru că ceea ce văzuse, ceea ce i se făcuse, ceea ce trăise nu mai putea fi suportat.

Poveștile astea nu se ascultă cu urechile, ci cu sufletul.

Neliniște este romanul în care Zülfü Livaneli continuă să radiografieze, la fel ca în Serenadă pentru Nadia, tragediile provocate de intoleranța religioasă și etnică, de pogromuri și de marile convulsii ale istoriei, cu infinită înțelegere pentru cei aflați în suferință, cu adâncă nostalgie după timpurile în care oamenii au știut a împărți același spațiul, lăsând în urmă ceea ce-i face diferiți și bucurându-se de diversitatea tradițiilor și a credințelor lor – văzând în celălalt nu creștinul, evreul, musulmanul, kurdul sau yaziditul, ci vecinul sau prietenul, seamănul său. Dar dacă în romanul anterior, exista o distanță în timp față de povestea care îi apropie pe bătrânul profesor de origine germană Maximilian Wagner și pe tânăra Maya, poveste care o va conduce pe aceasta către căutarea adevărului despre propria familie și identitate, legând nu doar destinul unui neamț de cel al unei evreice și al altor sute de evrei ce și-au găsit sfârșitul în apropierea țărmului turcesc, ci și pe armeni de musulmani și de tătarii crimeeni, în Neliniște această distanță dispare. La granița Turciei cu Siria se întind tabere de refugiați, iar Mardin-ul nu mai păstrează nimic din orașul copilăriei lui Hussein și a prietenului lui, ziaristul revenit după mulți ani în acest spațiu pe care îl resimte ca fiindu-i străin, de care îl leagă doar amintiri îndepărtate și mormintele părinților, iar acum moartea lui Hussein și ceea ce treptat descoperă despre cel ce i-a fost prieten. Mardin-ul acesta e deopotrivă un loc încremenit în timp, în care încă trăiau cruciații, mongolii lui Timur Lenk, artuchizii, selgiucizii, asirienii, turcii, arabii, kurzii, păstrând urmele istoriei milenare a atâtor neamuri ce s-au perindat pe aici, în care o mănăstire siriacă veche de o mie șase sute de ani e ridicată deasupra unui templu păgân ce are peste patru mii, în apropierea moscheilor, și unde nimeni nu e întrebat de ce caută adăpost și locul unde acum adepții ISIS păzesc onoarea tuturor și trag focuri de armă într-un musulman pentru că vrea să se însoare, singurul regret fiind că nu au reușit să-l ucidă. Mardin-ul îngăduitor, în care sirieni, musulmani, evrei, zoroastrieni se bucurau de sărbătorile celorlalți, în arome îndestulătoare amestecate de vântul cald venind dinspre deșert, lasă locul unui oraș plin de frică, strâns ca într-o menghină între forțele ISIS, PKK-ului și statului turc, un oraș acoperit de umbra unui islam dur și plin de furie, închis în sine. Cu străzi reci, întunecoase, triste, cu oameni tăcuți, tot mai temători și mai intoleranți. Iar în celălalt capăt de lume, într-o suburbie a unui orășel american unde un timp oameni veniți de pretutindeni nu cunoscuseră decât încercările de a-și face cât de cât un rost, o grupare neofascistă de creștini albi ajunge să amenințe și apoi să ucidă un musulman, pentru că ei, musulmanii sunt ceilalți – străinii, necredincioșii.

Așadar așa arăta pierderea încrederii în omenire: o întunecime în care toate ușile și ferestrele speranței sunt închise, o ușă de fier pe care nimeni nu o mai putea deschide niciodată. Fetele din Laliș învățaseră asta pe pielea lor.

Despre intoleranță și radicalizare vorbește în acest roman Zülfü Livaneli, despre atrocitățile care se petrec în numele unei religii transformate în portdrapel al urii și al crimei, despre geografia care îți dă soarta, despre harese, cuvântul arab din vechime din care au izvorât apoi altele, ca ambiție, lăcomie, ardoare (Așa-i obiceiul în tot Orientul Mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generații întregi, fără să ne dăm seama că ne ucidem de fapt pe noi înșine. Ne îmbătăm cu propriul sânge). Despre acest spațiu odată al multiculturalității, al Cuvântului și al poveștilor, îngăduitor și ademenitor, leagănul atâtor credințe și civilizații, transformat treptat într-o lume bântuită de gustul sângelui și de intransigență. Și despre Turcia, țara înstrăinată de ea însăși, căutându-și o altă identitate, îngropându-și poveștile orientale, visând la progres, un Ianus bifrons, un sine schizoid: Lăsasem în urmă trapezul Orientului și căzusem înainte de a ne prinde de cel al Occidentului.

Sentimentul acut al înstrăinării, neliniștea nu sunt ale lui Hussein și ale celor rămași în Mardin, nu sunt nici ale fanaticilor radicalizați, nu sunt ale refugiaților sirieni, cei mai mulți yazidiți alungați de teroarea instaurată de ISIS. Neliniștea e a celui dezrădăcinat, a tânărului plecat la Istanbul, europenizat, dar revenit pentru un timp în locul unde a crescut. Neliniștea e a celui care o vreme a uitat și, întorcându-se, nu recunoaște decât parțial lumea care a fost a sa. Ca într-o oglindă peste care nu s-au așternut semnele timpului, ci ea a fost spartă în mii de pumnale de sticlă ce rănesc și trasează granițe de netrecut între oameni: Cine eram eu cel adevărat? Cel de la Istanbul sau cel de aici? Hussein știe ce are de făcut, el o iubește pe Meleknaz și pentru asta nimic nu e prea mult, dar cel care nu are și știe prea puțin, care viețuiește și atât, prins în rutina unei vieți lipsite de orizont, ignorând realitatea lumii de lângă el, vânând faptul divers, necunoscând și, deci, ferit de suferința semenilor e cel în care neliniștea sapă adânc. El e cel pe care reconstituirea poveștii de iubire dintre Hussein și Meleknaz, dintre un musulman și o fată-diavol, o yazidită, îl face să se trezească și să privească altfel realitatea. Mai întâi plin de curiozitate, intrigat, cu reflexele jurnalistice în alertă, apoi zguduit de ceea ce descoperă, de ororile pe care le-au trăit refugiații sirieni, de soarta cumplită a femeilor ucise, a celor rămase în viață, abuzate, vândute pe nimic; apoi bolnav, contaminat de iubirea lui Hussein, atât de asemănătoare cu pasiunea ce-l dusese odinioară pe Majnum la pieire – iubirea pentru fata aceea nefericită, care trăia într-un cort mizerabil, iubire devoratoare, stând de la început sub semnul fatalității, cântată în versuri de prietenul acum mort, îndrăgostitul devenit pentru un timp urmașul poeților persani ce-și proslăveau iubita, transformând-o în zeiță: Ziceai că nu erau scrise pentru o fată amărâtă, scăpată din mâinile ISIS-ului și ajunsă în taberele de refugiați, ci pentru însăși regina din Saba. El, cel rămas, nu cel mort, e cel care ajunge să cunoască iubirea ca boală, ca fantasmă, ca vrajă dureroasă fără a o fi văzut vreodată pe Meleknaz. Și apoi, după ce o întâlnește, el e cel care parcurge purgatoriul respingerii și al așteptării, fără a ajunge niciodată să trăiască împlinirea. Descoperind însă compasiunea. Înțelegând suferința tuturor celor care, deși nu sunt Meleknaz, poartă aceeași povară, aceleași pierderi, aceeași disperare, duc în ele aceeași mortificare. Victime ale unui rău mai adânc, victime ale lipsei de toleranță, ale lipsei de iubire propovăduite chiar în numele iubirii. Era o priveliște ciudată, de parcă cei din tabăra de refugiați de la Mardin veniseră la Edirne pe un covor fermecat: aceeași disperare, aceeași așteptare, aceeași mizerie. […] Meleknaz era pretutindeni. Cele care au scăpat de pe muntele Șengal, mlădițe rupte din copacul omenirii, cele care au supraviețuit atâtor masacre. Acolo erau nevinovații Îngerului Păun, toate femeile cu numele Meleknaz, Nergis, Zilan. Cu ISIS în spate și Europa în față.

Cred că Dumnezeu se odihnea, căci suntem în ziua a șaptea. După ce făcuse universul în șase zile, într-a șaptea s-a odihnit. Pesemne de aia nu auzea strigătele oamenilor.

Construit când în registru jurnalistic, cu notații ce urmăresc încercarea de a descoperi adevărul despre iubirea lui Hussein pentru Meleknaz, când recuperând seducția povestirii orientale, imaginând ceea ce nu se poate ști despre pasiunea trăită și sublimată în cadențe inspirate de lirica arabă, documentând în legătură cu credințele zoroastriene și cu viziunea despre bine și rău a yazidiților, inserând fapte de un realism zguduitor despre onoare și cruzime, despre atrocitățile săvârșite de membrii grupării ISIS, despre nebunia ce conduce la ură și crimă, Zülfü Livaneli construiește un roman despre lumea în care trăim și problemele ei. Despre radicalizare și intoleranță, despre oameni și despre rău, despre cum religia desparte, nu apropie atunci când devine instrument de manipulare, o formă de teroare în mâinile unor fanatici – indiferent de Dumnezeul la care se închină sau de locul în care se află. Radiografiind consecințele intoleranței religioase de pretutindeni, dar mai cu seamă din Orientul Mijlociu, Neliniște e și un roman despre Turcia de astăzi: despre fantasmele și fanatismele ei, despre tradiții și tabuuri, coduri morale și precepte religioase, despre locuri în care credința vine înainte de orice, chiar dacă este o minciună, chiar dacă este o greșeală; așadar, despre falia dintre Turcia laică și cealaltă, care încă trăiește în ritmurile unui alt timp, despre Turcia europenizată și Turcia care nu a pierdut contactul cu Orientul. Imagini ce se succed cinematografic pun față în față realitatea din Mardin, în care arabi, kurzi și creștini siriaci împart același spațiu cu populația turcă și pe cea din Istanbul, unde oamenii au preocupări și o viziune despre viață diferite, mai liberă față de tensiunile și de influența orientală, dar viața e dezrădăcinată, abulică. Neliniște devine astfel un roman clar circumscris unui spațiu, dar și o carte ce oglindește problemele lumii în care trăim – dincolo de o anumită geografie și în strânsă legătură cu fanatismele religioase. Poem de dragoste și recuperare a unei prietenii, carte de înțelepciune și pledoarie pentru toleranță, romanul lui Zülfü Livaneli (în traducerea din limba turcă de Maria Miu) e călătoria unui bărbat de la indiferență (Eram un om fără identitate între milioane de istanbuliți oarecare) la trezie, o coborâre către sursa umanului și a compasiunii.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

FOTO: Andrei Rusu

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!