Cumpăna dreptății și a nedreptății e înăuntru, nu în afară: Nemesis, de Philip Roth

Orice biografie este o chestie de noroc și, începând chiar de la naștere, norocul – tirania contingentului – este totul.

O fată normală și un tânăr complicat. Vara lui 1944, Newark, locul în care se întâmplă atâtea în romanele lui Philip Roth. Ar putea fi o poveste de dragoste. Ar putea fi o poveste despre onoare. Ar putea fi un roman despre ce ar fi avut șansa să se întâmple și nu a fost să fie. Dacă această carte ar fi purtat o altă semnătură. Nemesis poate fi citit și așa: ca o luptă între inimă și conștiință. Când conștiința învinge, iar inima e repudiată definitiv sub puterea vinovăției.

Un roman despre eșecul care e în noi, pe care încerci să-l ții la distanță, dar asta se dovedește imposibil. Despre orgoliu. Și încrâncenare. Despre trădare. Și vinovăție. Sau un roman despre o tragedie socială de o vară, care nu trebuia să devină o tragedie personală. Dar în asta s-a transformat.

Într-un alt context aș fi spus, probabil, că e un roman prea tezist, care depune mărturie, prin destinul lui Bucky Cantor, despre cât de neputincioasă este societatea în fața bolii. Despre vulnerabilitatea comunităților și a fiecărui individ în parte în fața unei pandemii care se răspândește cu rapiditate, ale cărei cauze nu sunt cunoscute, care alege să mutileze pe viață sau să omoare – în special copii, dar nu se ferește să-și facă locul și în viețile altora. Istoria umanității nu e doar istoria luptelor purtate între state și națiuni, a genocidelor sau a transformărilor aduse de dezvoltarea științei și de ideile progresiste. Este și istoria confruntării cu boala, cu schilodirea, cu moartea fără glorie. O istorie la fel de tulbure ca și aceea consemnată oficial. Așadar, într-un alt context, aș fi spus că Nemesis este sub Ciuma lui Camus și Eseu despre orbire al lui Saramago. Acum, însă, când lumea trăiește aceeași frică, aceeași nevoie de a găsi un vinovat, aceeași neliniște alimentată de zvonuri, când nu doar în Newark-ul anului 1944 se închid terenuri de sport și tabere de vară, se carantinează cartiere, se izolează oameni în casă și se moare în spitale nu pot să nu observ cât de repetitiv este totul. Atunci, în vara lui 1944, epidemia de poliomielită. Acum, o altă epidemie. Atunci au fost nevoie de încă zece ani pentru un vaccin. Acum învățăm, deocamdată, să conviețuim cu virusul.

Dar nu o analiză a comportamentului social își propune Roth în romanul său, ci drama individuală a unui tânăr, convulsiile sufletești provocate de ciocnirea între un model eroic, rațional, viril și întâmplare. Nu e un roman despre poliomielită, ci despre conștiința că tatăl e un hoț, mama o umbră, pentru că a murit dându-i lui naștere, că a crescut din bunătatea celorlalți, că ar fi trebuit să fie alături de prietenii lui pe front, dar că genetica l-a împiedicat, că fie Dumnezeu e un maniac sadic, fie el însuși este responsabil, pentru că, fără să vrea și fără să știe, s-a transformat, pentru ceilalți, dorind să facă binele, într-un maniac sadic. Între acești fie nu există cale de mijloc: responsabil e întotdeauna fie înfiorătorul Dumnezeu, fie înfiorătorul Bucky Cantor. Acest tânăr, necruțător cu propriile slăbiciuni, pentru care datoria este totul, se visează, asemenea lui Holden, stând și veghind inocența celorlalți, nu în lanul de secară imaginat de Salinger, ci pe terenul de sport. Acolo unde spaima că toți copiii vor fi infestați e diminuată doar de încrederea că le poate oferi o alternativă la timpul petrecut pe străduțele arse de soare ale cartierului evreiesc insalubru, de responsabilitate, de datoria de a-i proteja. Neputința și glasul inimii, slăbiciunea omenescului îl fac să fugă, trădând copiii, trădându-și, în fapt, propriile idealuri, îndepărtându-se de sine. Chiar dacă trădarea e doar una de 24 de ore, căci autoritățile publice decid închiderea tuturor terenurilor de joacă, ea rămâne și plecarea dobândește conotația unei vinovății mai adânci, suprapuse peste cea a faptului că nu e pe front, peste cea a imposibilității de a lupta propriu-zis cu răspândirea bolii, cu propriului trecut.

Pentru Cantor, plecarea se transformă în fugă. Dar când fugi ar trebui să știi că temerile cele mai cumplite sunt deja pe urmele tale. Când ele te vor ajunge din urmă, modul în care se va vădi că ești sau nu vinovat pentru și în fața celorlalți nu mai contează. În oglinda necruțătoare a propriei conștiințe ești de mult condamnat.

Făptaș sau victimă, e o chestiune de perspectivă pentru cel care ascultă și reface mărturisirea de peste ani a lui Eugene Cantor. Dinăuntru, însă, e punctul nodal al unei conștiințe. Făptaș inocent devine pentru el egal cu făptaș și atât. Tânărul de 23 de ani care a înfruntat grupul de italieni venit să împrăștie poliomielita printre copiii evrei nu-și poate ierta că a plecat dintre ei: un fapt rămâne un fapt. Nu e vorba despre ce ar fi putut face pentru ceilalți (nimic mai mult), ci despre ceea ce ar fi putut face pentru el. Acesta e hybrisul lui Cantor, drama lui: acest de ce care e în Dumnezeu sau în sine și, indiferent unde s-ar situa, e tot o formă de negare a dreptății, a bunătății, a principiilor morale, a umanității. Ce îi rămâne atunci, după vara lui 1944 și descoperirea propriei boli? Autoflagerarea. Închiderea definitivă în interiorul principiilor morale pe care, la un moment dat, fără nicio vină precisă, le-a trădat. Că această autocondamnare presupune și o condamnare a celorlalți, deja e nesemnificativ pentru acest băiat de treabă distrus, unul dintre oamenii aceia făcuți bucăți de vremurile în care trăiesc. Toate explicațiile devin irelevante. Toate acele poate că dacă ale lui Arnold Michaels, băiatul care fusese și el pe terenul de sport în acea vară a epidemiei de poliomielită, mutilat, la fel ca mulți alții de microbul necunoscut, prin care se obiectivează (paradoxal) un destin nu își au rostul decât pentru ceilalți. Pentru Cantor nu există acel ar fi fost atât de ușor să nu se întâmple asta.

Curaj sau lașitate, hybris sau doar gest întru totul omenesc? E o întrebare la care fiecare are răspunsul propriu. Pentru că viața nu e o disciplină sportivă, în care, pentru victoria sau eșecul celor trei D (dedicare, dârzenie, disciplină), să fii singurul responsabil. Și pentru că boala (cea adevărată, a trupului) nu alege și are forme necunoscute (și, uneori asimptomatice) de a se propaga. La fel ca eșecul.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!