Never let me go, regizat de Mark Romanek o adaptare cinematografică a romanului Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, a fost pretextul dialogului în cadrul opționalului „Cinematografia și literatura” despre „clipa cea repede/ ce ni s-a dat”. De asemenea, versurile lui Radu Vancu, din volumul Psalmi, ni s-a părut că pot îmbrăca tristețea și o parte din gândurile noastre care au rămas după vizionarea acestui film: „Meștere necruțător de blând care/ ne-ai suflat chestia din piept ca să trăim veșnic-/ n-am trăit veșnic & deja am obosit// Ce naiba fac cu restul de veșnicie.”
Lipsit de trecut, cine ești? O viață în slujba altor vieți.
Amalia Carciuc: Impulsul de a privi spre trecut pentru a găsi o explicație pentru viitor, speranța unei amânări a finalului, dar și ritmul programat al vieții devin pretexte ale educării spirituale, ale amuțirii imboldului de a ieși din sfera care separă realul de ficțiunea impusă ca adevăr. Pelicula Never let me go este o monografie a umanității sacrificate, a durerii care se adună în fiecare cotlon al sufletului de-a lungul timpului și care determină reacții distincte, tăceri consumatoare sau, dimpotrivă, un freamăt crescând. Kath H. se împacă cu ideea de sfârșit, din postura sa de însoțitoare a donatorilor, ba mai mult, învață să trăiască cu sentimentul dureros al fiecărei despărțiri, ca la rândul său să își accepte finalul cu o seninătate apăsătoare pentru privitor. Nu am devenit imună la sfârșiri, dar sunt ceva cu care poți trăi. Încă o dovadă că iubirea nu urmează o schemă. Pentru Kath și Tommy nu exisă o vreme a dragostei, ci doar una a regretului, a timpului pierdut, a strigătului din mijlocului drumului strâmt de țară și imaginea îmbrățișării celor doi în care se răsfrânge maturitatea emoției netrăite care irupe violent.
Bianca Hamăn: Să trăiești în minciună ca mai apoi să afli adevărul, să te acomodezi cu el, dar viața ta să devină altfel. Să fii supus sistemului și propriului destin. Să iubești într-o lume în care acest sentiment nu îți asigură o evadare.
După ce acum cinci minute am închis site-ul pe care am urmărit filmul lui Romanek, ultimele cuvinte care mi-au rămas în minte au fost: ,,Ce lume nedreaptă!”, deși, probabil, în timp scriu, voi ajunge la o altă concluzie. Prima impresie a fost că mă aflu într-o lume în care oamenii se folosesc de alți oameni și, mai mult decât atât, cei „folosiți” trebuie să dovedească, din nou și din nou, că sunt demni să fie oameni, că sunt gata să se sacrifice în orice moment.
Și nici nu simte că a trăit destul sunt ultimele cuvinte ale lui Kathy, personaj care, după părerea mea, se sacrifică total. Deși spuneam că iubirea nu îți asigură o evadare, totuși, în spiritul acestui mecanism cinic din care fac parte personajele, evadarea este inevitabil reprezentată de moarte. Iubirea este ceea ce te menține în proces sau, mai degrabă, ceea ce dă un anumit sens procesului. Paradoxal, până și acest fapt este o minciună. Iubirea nu te ajută să evadezi din proces, dar îți oferă speranța la viață prin amânare. Faptul că amânarea nu există face în fapt ca iubirea să fie pură, să nu aibă alt scop decât să fie trăită.
Cred că în lumea propusă de Romanek nu este important dacă trăiești, ci cum trăiești. Răspunsul îl oferă chiar filmul: prin artă și prin iubire. La sfârșitul zilei donatorii și oamenii sunt la fel. Cele trei personaje: Kathy, Ruth și Tommy au știut să trăiască în această lume. Cum? Împărțind iubirea.
Toți par împăcați cu sfârșirea lor după ce învață să iubească.
Nicola Chiriac:Cum învățăm să trăim o viață care nu este a noastră, nu a fost și nu va fi niciodată? Cum ne obișnuim cu ideea că nu suntem decât o piesă din zecile de piese de scrabble întinse pe o masă? Și, mai mult decât atât, cum ajungem să fim liniștiți cu propria existență, ca Tommy al cărui ultim gest înainte de a fi anesteziat a fost să zâmbească? Răspunsul pe care pare să îl propună filmul Never Let Me Go este iubirea. Fie ea romantică, precum cea dintre Kathy și Tommy, fie cea prietenească, precum cea pe care o simte Ruth pentru cei doi prieteni ai săi din copilărie, toți trei par împăcați cu sfârșirea lor după ce învață să iubească.
Pe tot parcursul filmului, primim aceleași informații despre modalitatea în care universul distopic conturat în peliculă funcționează pe care le au și personajele. Nu ni se explică niciodată clar termenii folosiți și nici procedeul prin care donatorii sunt creați. Având în vedere monologul lui Kathy din final, filmul reușește să ne pună pe gânduri. Dacă atât donatorii, cât și oamenii care beneficiază de transplanturi și trăiesc până la 100 de ani, în fața morții simt că nu au trăit destul, care este diferența dintre ei? Modul în care aleg să își trăiască viața. Așadar, putem vedea acest scenariu ca o lecție pentru a profita de fiecare situație, chiar și atunci când pare prea târziu și să îmbrățișăm ideea de iubire, deoarece doar așa putem cunoaște fericirea și liniștea interioară.
Ioana Tătărușanu: Noi ne sfârșim cu toții, spune Kathy. În cele din urmă, rolul său de însoțitor se topește în cel de însoțit, de donator. Însă rândul ei vine după ce, dintre toate personajele filmului, a parcurs ipostaze fundamentale din viața interioară umană. Kathy a fost, întâi, tulburător de singură, a iubit cu o sinceritate care urmărea salvarea (ca orice poveste reală de dragoste), însă nu cu disperarea celor care, prin dovezi, trivializau dragostea și urmăreau doar amânarea operației de donare, pe care cuplurile care cu adevărat iubesc o urmăreau. Kathy nu doar că înțelege dragostea, ci îl privește pe Tommy murind și abia apoi pășește ea însăși pe drumul care va sfârși asemenea. Însă zâmbetul lui Tommy din finalul filmului, dinainte de a fi anesteziat, mă încredințează că oamenii care mor privindu-i pe cei pe care îi iubesc sunt curajoși și fericiți.
Dragostea este cea care poate oferi amânare, o pauză, un vis, o breșă în destin.
Roxana Trifina: A te supune regulilor, a-ți avea toată viața deja schițată și a fi într-o continuă așteptare. La aceste aspecte se reduce filmul lui Mark Romanek. Never let me go este o distopie despre niște copii care devin piese de șah în marele joc al vieții, iar pe măsură ce cresc trebuie să înfrunte realitatea și să o accepte. Însă cum pot să o accepte dacă nici măcar nu a fost aleasă de ei? Destinul lor este deja prefigurat în școala-internat în care se află, iar pasivitatea personajelor este întocmai ceea ce scriitorul a căutat să înfățișeze. Tinerii din film nu au imaginea unei alte lumi, nu se gândesc niciodată la posibilitatea de a scăpa din locul în care se află pentru că își acceptă destinul, îl îmbrățișează neavând noțiunea de „mai bine”.
În acest film iubirea devine o cale de supraviețuire. Dragostea este cea care poate oferi amânare, o pauză, un vis, o breșă în destin. Pentru câțiva ani, soarta ar putea fi oprită. Zâmbetul lui Tommy din final, împăcarea cu sine a lui Ruth sunt dovada acceptării destinului și a ceea ce li se întâmplă. Într-o lume în care deja întregul parcurs îți este desenat, iar tu trebuie sa te supui acestuia, cum poți ști dacă sentimentele îți aparțin întru totul sau sunt produsul situației în care te afli? Cei trei prieteni au supraviețuit prin iubirea unul față de altul, prin speranța că se vor revedea și așteptarea până la acel moment. Întrebarea care rămâne totuși după finalul filmului este aceea dacă vom ști vreodată când am trăit suficient.
Tamara Bivol: Și, când tristețea trece, rămân trei tineri ale căror nume nu promit existența unei istorii personale. În H-ul lui Kathy nu se ascunde antecedență, nici un părinte care să vegheze de undeva chiar și fantomatic, poate doar cel mult o inventariere, o ordonare a mai multor „Kathy” din sistem. Rămân câteva locuri – Hailsham, Căsuțele și sala de operație, primul mimând familia în forma ei extinsă și depersonalizată, al doilea nefiind, în ciuda numelui, niciodată acasă și ultimul, reprezentând în cel mai dureros mod, versul Darling. Hold me. Hold me. And never let me go.
Lipsit de trecut, cine ești? O viață în slujba altor vieți.
De multe ori am crezut că omul își construiește o lume, cu atât de multă migală, după bunul plac și confort, de o complexitate enormă pentru ca, până la urmă, această creație mult prea puternică să îl expulzeze. Iar filmul Never let me go, regizat de Mark Romanek nu face decât să-mi confirme acest fapt, pentru că o lume în care viața unuia e mai importantă decât a celuilalt este, în fond, atât de inumană. Acele puține conexiuni pe care le avem cu spațiul obișnuit (chelnerița, curierul) nu reflectă o fericiră supremă pe care ar fi descoperit-o oamenii odată cu revoluția medicală. Tot ce rămâne din ea e speranța de viață de peste 100 de ani.
Și până la urmă, de ce? De ce? Ca să fim în aceeași măsură de expulzați din propria viață și la 25, și la 100 de ani. Și ca să ajungem, la final, la concluzia că niciunul dintre noi nu are timp destul.
Cum este să accepți cu zâmbetul pe buze, în plin abandon, faptul că ești doar o marionetă?
Viviana Gheorghian: Una dintre replicile care au rămas cel mai pregnant întipărite în mintea mea este: Nu voiam să vedem ce aveți în suflete, ci dacă aveți suflet. Dar aceste biete creaturi, construite doar pentru a fi deconstruite, doar pentru a repune, la un moment dat, în funcțiune alte organisme vii, aveau cel puțin la fel de mult suflet ca noi.
Este un film care te năucește, un film care te pune la zid și care te face, cu răsuflarea aproape tăiată, să îți adresezi niște întrebări dure, întrebări a căror formulare o evitai până acum cu înverșunare și cu foarte multă teamă. În ce măsură sunt oamenii niște mașinării lipsite de sentiment, în ce măsură sunt oamenii niște suflete ascunse/protejate/descoperite/sfâșiate de o carapace? Cum este să trăiești având mereu un scop dictat de alții cu brutalitate, niciodată o cale proprie, asumată, însușită? Cum este să accepți cu zâmbetul pe buze, în plin abandon, faptul că ești doar o marionetă? Ori știind că ești o copie, un duplicat al altcuiva, într-o lume în care unicitatea experienței pare a fi respinsă și ignorată?
În tot acest puzzle bizar și terifiant, construit din piese mici și zimțate, iubirea pare a fi singura care reușește, parțial, să salveze ceva. Cum ar fi fost dacă cei doi îndrăgostiți ar fi primit acea amânare de trei, patru ani? S-ar fi schimbat ceva? Lor le-a fost refuzată trăirea poveștii de iubire. Ceea ce este cu adevărat trist este că imposibilitatea concretizării ei nu a fost inițial decisă de creatorii acestui joc fatal. Ani de-a rândul, aflându-se unul lângă celălalt, lor le-a fost refuzată și și-au refuzat iubirea. În definitiv, până la ciocnirea atroce de propria soartă, oamenii se rănesc între ei, se sfâșie, se ciopârțesc, iar uneori, poate, când singura salvare devine redobândirea iertării, pun piesele la loc. Dar niciodată, nimic nu este suficient.
Ioana Mămăligă: Filmul Never let me go e încă o dovadă că de cele mai multe ori lucrurile frumoase sunt însoțite de o tristețe copleșitoare, iar în același timp, m-a făcut să mă întreb câți oameni conștientizează că atunci când li se oferă ceva o parte din celălalt se desprinde și lasă un gol care la rândul lui trebuie să fie umplut; unde nu pui la loc se sfârșește. Kathy și Tommy par a cunoaște acest lucru; iubirea lor bazată pe reciprocitate nu-i salvează, dar le oferă speranță în fața lumii în care sunt obligați să trăiască sau, mai bine spus, să crească pentru a le oferi altora bucuria de trăi.
Totodată, în film este introdusă subtil o imagine asupra artei. Când e singură, Kathy ascultă o casetă, să nu mă părăsești niciodată, și citește; Tommy începe să deseneze având mereu în minte posibilitatea amânării, iar momentul cel mai intim al celor doi este reprezentat de scena în care ea îi citește, iar el o roagă să nu se oprească. Arta este și aici, chiar dacă subtil, un liant între suflete, promițând o lume mult mai bună decât realitatea, chiar dacă uneori nici măcar ea nu poate împiedica nenorocirile care planează constant asupra umanității. În orice caz, arta dăruiește puterea de a merge mai departe până la capăt de linie, chiar dacă acolo nu se află ceea ce ne face fericiți.
