Câteodată, singurătatea doare. De obicei iarna, în special în serile reci, când nu ninge. E pustiu afară, te rătăcești în propria minte încercând să te regăsești, să găsești varianta ta dinainte să fie schimbată radical și iremediabil de câteva cuvinte și mii de secunde. Acea persoană dinainte de a exista un „noi”, dinainte să te agăți de o iluzie și să nu mai poți trăi fără „o doză de durere” care „vrea să compenseze că exiști”. Poate că acea persoană nu mai există, dar merită să o cauți oricum. Cine te va opri? Câteodată singurătatea înseamnă să fii cu cel care te distruge până la oase și până la ultima suflare, până ce devii dependent de senzația aceea revigorantă că totul se întâmplă cu un scop. Totul va fi bine, știi asta. „Îngrop la picioarele tale, poți călca liniștit și/ dacă tresare/ tu ai puterea de a/ strivi”. Poate acea persoană te-a făcut să crezi că te completează, plină de bunătate, când de fapt te amuțea zi de zi, fără oprire, până ce ai devenit aceeași ființă cu ea, puțin inutilă, dar măcar primită cu căldură („de asta sunt aici,/ ca să te poți asculta”). Uneori, tot ce vrem e căldură și iubire. Sau drogul care ne-a fost administrat fără știință și de care ne agățăm ca de ultimul strop de oxigen într-o lume apocaliptică (lumea e mereu apocaliptică oricum). Poate că e unul și același lucru, persoana și iubirea, sau iluzia și fericirea, dar cui îi pasă? „de tine/ am nevoie/ de Tine/ am nevoie/ de Tine.”
În volumul de poezie New Era Eva, de Daniela Bejinariu, este concentrată povestea unei vieți, o viață uneori banală, în care „comportamentul exemplar” este virtutea unei „mame care te iubește”, iar alteori o viață în care ajungi să nu înțelegi „cum se face că/ iubesc ceea ce urăsc”. Dar toți iubim și urâm uneori lucruri, alteori persoane, de cele mai multe ori aceleași persoane din nou și din nou și din nou și din nou, pentru că nu ne va opri nimeni din a trăi în maximul de umanitate pe care ni-l putem permite în momentul de față. Poate de aceea avem nevoie de poezie, pentru a mări volumul de umanitate pe care îl putem suporta, pentru a lungi timpul care ne ajută să ieșim din coma realității absolut impasibile. O realitate în care „suferința nu face datorie”, în care trăim pentru alții în loc să trăim prin ei, în care capriciile mulțimii sunt superioare dorințelor proprii, „prietenii voștri arată la fel ca să aveți alibi/ să locuiască împreună, să aibă sens”. De ce căutăm mereu sensul lucrurilor? Uneori (de cele mai multe ori) nimic nu are sens, așa că îl atribuim noi. Dar „cine mă cred să inventez cuvinte”, cuvinte inutile mai ales.
„Dac-ai rămâne, aș afla mai multe despre mine”, căci oricât ne-am chinui, am fost condamnați să fim ființe sociale într-o eră în care nimic nu este mai amenințător decât umanitatea. Poate doar noi înșine, fără cei din jur, dar „fiecare/ cu metoda lui”. Până la urmă, o carte nu schimbă vieți, ci le construiește din nimic, îți arată cum, după ce acea persoană pleacă („se smulge”), „aerul nu mai știe/ să se așeze”. Îți arată cum tu te sperii și nu știi ce se întâmplă, cum ajungi (erai deja, dar nu vrei să auzi asta) ca un animal sălbatic ce simte pericolul, fără să știe care e sau când va veni. „Râșii nu-nțeleg tunetul puștii, tremurând – îl/ presimt”. Tot ce contează e că va fi bine: minciuni peste minciuni, dar nu vreau să stric ordinea lumii, o s-o las așa cum e. Ești „slugă la doi stăpâni”: cei din jur și acea persoană, care a devenit acum o entitate plină de mister pe care nici măcar nu o mai cunoști, dar pe care spui că o iubești, o iubire „prin care lumea s-a luminat/ prin care întunericul s-a alungat”. Nu te mai minți, „ai strâns doar versiuni de-ale tale trezite-n alertă”, acum e timpul să le lași deoparte și să te odihnești, drumul a fost lung iar acum va fi greu. „Când nu mă vei găsi/ înseamnă că am ajuns”, înseamnă că ai scăpat de dependență și ai rezistat în fața sevrajului, iar acum ai puterea de a pleca definitiv (dar nu ai, așa e?). Ți s-a spus „să stai/ doar cu lucrurile care-ți fac bine”, ți se spune mereu, mereu, mereu, mereu, dar ce anume îți face bine? Dacă acea persoană îți făcea bine? Acea entitate de neatins, pusă pe tron de tine („ochii în pământ sabia nu-i taie”), acea ființă nemiloasă. Trebuie uitată cu orice preț, chiar și conturul, nu doar esența, căci singurul tău scop era „să-l liniștești pe el în zile rele”, „am devenit/ atmosferă” și îmi (îți) face rău. E un rău inutil, la fel ca pastilele de paracetamol care știi deja că nu te vor ajuta cu durerea de cap.
Uneori vrei să urli „tăticule, nu mai sunt fiica ta” și e în regulă, ai nevoie să respiri după atâtea minciuni, după zile întregi (și mai ales nopți lungi, lungi, lungi, lungi) în care „țin cuțitul la pieptul tău/ și pistolul la tâmpla mea”, fără să știu pe cine să ucid mai întâi „în zona fără semnal”. Dar ai spus o dată „când mori îmbătrânești câțiva ani/ și învii exact/ același corp”, deci presupun că nu ți-e frică, deși mie îmi e, îmi e mai mereu frică, azi în mod deosebit.
Poate toți suntem o „New Era Eva”, deși poate nu toți suntem scriși de Daniela Bejinariu, poate toți avem o viață banală care merge în paralel cu cea supranaturală în care ne place să ne afundăm din ce în ce mai rar. Am uitat cum să facem față realității, dar e în regulă. Mereu e în regulă, căci totul se întâmplă cu un scop și totul va fi bine: primele minciuni spuse de un suflet întreg unuia frânt, pentru a accelera procesul de lipire a părților rupte și de sudare a celor crăpate. Totul va fi bine, dar dacă nu va fi bine? „Mă doare dar mă vindec”, dar pentru cât timp? Cât ține lipiciul pentru suflet când dansezi cu minciuni?
„Căci fără rost sunt/ aici fără Tine”. Tu.
(*Ariadna Ariton este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
Foto coperta articol: Ioana Fînaru
