Nichita devenit al meu: Nichita. Poetul ca și soldatul, de Bogdan Crețu

Relația om-poet, iată firul roșu al volumului lui Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, doar aparent o biografie romanțată, în realitate un veritabil roman care are în prim-plan un personaj. Născut dintr-o identitate reală și construit apoi, modelat într-un demers de reapropiere necesar și, tocmai de aceea, riscant. Căci, invariabil, personajul va fi raportat la ceea ce se cunoaște din biografia reală a omului și a poetului, la mit, la statuia pe care și-a construit-o în viață fiind încă.

Eu sunt Eu

Umanitate, vulnerabilitate versus genialitate și obsesie. Omul și poetul par a putea trăi în aceeași ființă, până când identitatea de poet acaparează umanul.
Aceasta cedare a umanității în fața nevoii de a fi Poet este vizibilă în volumul lui Bogdan Crețu. Victima identității de poet este Nichita Stănescu, adulat de o întreagă generație, dar nu neapărat și al generației noastre. De aceea e important de precizat că, în cazul meu, nu adevărul biografic a primat atunci când am citit volumul, ci modul de a trăi, de a fi și de a se raporta la propria viață și la ceilalți al lui Nichita. De ce mi s-a părut că poetul acaparează? Pentru că el nu poate coexista cu omul, ci trebuie să-l supună, să-l anihileze. El, poetul, consumă existența cotidiană a lui Nichita, fiind cauza fericirii, dar și a nefericirii lui. Suferința, șubrezirea interioară se instalează odată cu dificultatea de a mai rămâne poetul de odinioară și îl îmbolnăvește de o nevoie acută de a fi adulat, de a fi aplaudat de „lupii tineri” care adulmecă moartea „lupului bătrân” și de a bea. Mult, tot mai mult.

Uneori nici nu mai putem face distincția dintre fericirea și nefericirea lui Nichita, toată existența lui fiind învăluită într-o dimensiune teatrală, acesta devenind actorul principal care sângerează și se lovește de întâmplările propriei vieți. Totuși, printre crăpăturile măștii, Bogdan Crețu ne lasă să întrevedem un mare copil generos, fascinat de frumusețe și care rănește, ca orice copil, oamenii dragi din viața lui.

Poetul și Moartea

Cartea ni-l înfățișează pe Nichita scufundat în apele tumultoase ale vârstei apropiate senectuții, bântuit de sinele său din tinerețe, de trăirile altor vârste, de gândurile care îl macină, de toate aceste lucruri pe care le pune parcă sub microscop și pe care le evocă acum, că se apropie de limita fundamentală a condiției umane, de moarte. Pe care nu vrea să o rateze. Pe care trebuie să o privească în ochi și să-i mărturisească Ei, celei care îi freacă picioarele bătrâne și reci cu spirt, despre ce a zărit. Să moară pe câmpul de luptă, cu un glonț în piept, nu ca un soldat lăsat la vatră, uitat de toți, compătimit.

POETUL și poetul

În prima parte a volumului trăim alături de bătrânul poet o zi tipică din viața lui din prezent. Trezirea cu dureri, „recuperarea” fiecărui organ în parte, gustul metalic al sângelui, ritualul de a ține moartea la distanță, întâmpinarea unor tineri scriitori ce vin să cerșească și ei, ca toți cei dinainte lor, recunoaștere pentru propria creație de la cel pe care-l admiră, o plimbare cu Nicolae, cel mai vechi prieten al lui Nichita și o petrecere plină de chipuri ușor interschimbabile, dar necesare, toate ni-l apropie pe acest personaj, îl fac viu și credibil.
Nichita se simte blocat într-un prezent muribund, de parcă aceeași zi s-ar relua la nesfârșit. Este exact coșmarul lui din tinerețe. Piedica lui principală în scris, în creație.
Din cauza derulării aceluiași film de câțiva ani buni, se simte incapabil să fie mulțumit cu condiția actuală, deoarece nu poate trăi fără a crea, iar poezia pare a i se scurge printre degete, în ciuda prezenței luminoase, materne, a Ei în viața lui.

Nichita trăiește încă pentru a crea și creează pentru a trăi. Respiră, iubește, urăște și este omorât de cuvânt. Mereu a pus poezia pe primul loc. A fugit de stabilitate, atât în iubire, cât și în relațiile care i-ar fi putut afecta scrisul. A fugit de rutina ce ar fi putut veni odată cu ele. Mereu nevoit să trăiască pe culmile cele mai înalte ale versanților, nu e mulțumit în casa de la poalele muntelui, deși în această casă a celor domestice, a iubirii adevărate, a scris cea mai bună opera a lui alături de a treia lui iubire, Gabriela.

Poate viața lui Nichita ar fi luat o cu totul altă întorsătură dacă Gabriela ar fi rămas alături de el. Ar fi învățat să nu mai fugă. Ar fi intrat ușor în căderea aceea inevitabilă care a venit odată cu vârsta. Poate chiar nu ar mai fi fost o cădere, ci mai mult o alunecare, o de-genializare înceată.
Aceasta imagine a „decăzutului” Nichita este pusă în oglindă în pasajele dedicate amintirilor din a treia a parte a cărții cu cea a tânărului Nichita, a lui Nichita nemuritorul ce mărturisește uneori că nu el a scris Elegiile, ci că, pur și simplu, ele s-au așternut singure pe hârtie. Din capul sau din inima lui direct pe hârtie, fără etapa intermediară a scrisului.
Cu Nichita care face anumite lucruri numai ca să-și demonstreze că este și el om. Imediat după ce a scris cele mai bune volume ale sale, a publicat unele mediocre pentru a-și reaminti că la finalul zilei tot urmaș al unui Adam și al unei Eve este. După ce scrie sau, mai bine spus, se scurge din el o poezie bună, trebuie să bea pentru că nu poate trăi dacă nu știe că tot din trup e plămădit, la fel ca noi toți.

Poetul și personajul Poetului

Ceea ce ar părea că îl leagă de la bun început pe Nichita poetul de omul Nichita, cu voia lui sau nu, este trupul. Dar această iluzie este foarte repede spulberată, accentuându-se faptul că Nichita și trupul lui sunt două entități diferite, nu se mai cunosc și poate că nici s-au cunoscut vreodată. Sau dacă s-au cunoscut, s-au despărțit. Nichita a ales poezia. Așadar, a existat un
Stănescu Hristea Nichita și un (singur și unic) Nichita Stănescu, poetul. Cei doi par la o primă vedere a încerca să conviețuiască, însă eterogenitatea lor este acut resimțită de către Nichita însuși. A ajuns să fie atât de alienat de umanitatea lui, încât refuză sa se identifice cu numele  din acte când este pe targă la spital. Tot ce vrea în acel moment, în acel ultim moment, la 41 de ani, este un dram din tinerețea doctorului care trebuie să-l ajute. Ca un fel de ultima dorință de a reînvia ceea ce a fost odată. CINE a fost odată. Nu mai poate să ajungă la culmile pe care a fost când era tânăr, ca și cum poezia aceea nu-i mai curge prin vene, ca și cum flacăra geniului s-a disipat în fiecare poezie a lui, rămânând acum numai o mică văpaie ce poate să mai fie ațâțată doar de alcool. Atunci încă îi era frică de moarte.

Acum însă nu mai poate să recupereze irecuperabilul, nu mai este capabil să se ridice la altitudinea poeziei lui de altădată. Precum Lucifer, și el a fost odată Preferatul, Alesul, dar ajungând prea repede prea sus, a decăzut și și-a preschimbat chipul de înger duios într-o mască a tulburării și a frustrării interioare.

Chiar dacă Nichita omul nu mai este cu noi astăzi, Nichita poetul reușește să se mai agațe cu o ultimă răsuflare de paginile lui Bogdan Crețu pentru a ne oferi tuturor o ultimă reprezentație teatrală, jucată pe frontul nemilos al vieții de poet.

*Ioana Crega, elevă în clasa a IX-a, științe, la Colegiul Național Iași, este debutantă în Alecart.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!