Toate plecările au o poveste atârnată de picioare.
O carte în care se spune tot ceea ce se tace și în care se tace despre ceea ce îndeobște se știe, deși nu e întotdeauna la vedere, din viețile noastre de aici, din România, sau de prin țările în care unii au fost siliți să ajungă – pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat. O carte care abordează un subiect (încă) sensibil: ciocnirea dintre două lumi (Estul izolării noastre și Vestul poleit în culori strălucitoare, promițând un mai bine îndelung visat), stângacea apropiere dintre oameni, viețile mici departe de casă și viețile mici care se silesc să pară altceva, acasă fiind, reușind pentru un timp – până când superioritatea afișată lasă loc adevărurilor amare. Aceleași în România și în Franța, aceleași pretutindeni: pentru o fărâmă de fericire trebuie să lupți, nu există hălci de vieți bune și frumoase, fiecare surâs poate ascunde o grimasă și fiecare își drapează singurătatea cum și cu ce poate. Aici sau acolo, nimic nu e ușor, nimic nu e pentru totdeauna.
În cafea nu e o inimă, e o hartă.
Despre România și Franța e Nickel. Despre viața câtorva români plecați de acasă pentru a învăța o meserie. Pentru a scăpa de greutăți. Pentru a fugi de ceva. Pentru că așa li s-a întâmplat. Pentru că au crezut că acolo e mai bine. Pentru că uzina de senzori de temperatură pentru industria aerospațială delocalizează. Din Seine-et-Oise în Moldova, într-o fostă fabrică de panificație. Pentru că acum pot să plece în lumea largă. Pentru că nu au de ce să rămână.
Nickel e o carte curajoasă. Ca structură și stil. Nickel e o carte dureroasă, o carte ca o rană, o carte care dezlipește imaginile instagramabile pe care imigrantul le promovează cu grijă (chiar dacă uneori colajul e stângaci realizat și ochiul atent înregistrează o pată de cenușiu, o gaură neagră ce pare a fi pe punctul de a înghiți toată fericirea atent pusă în scenă, un rid ce nu exista cu o clipă înainte) peste zilele lui monotone departe de familie, de copii, de un părinte bolnav, de un soț gelos, de niște amintiri dureroase, de un apartament cumpărat în rate, de o casă ridicată cu chiu cu vai. Nickel te obligă să privești ce se ascunde în sufletul, în gândurile, în zilele și în nopțile acestor oameni. Și nu se mulțumește cu atât: ciocnește viețile lor de viețile celor alături de care muncesc: francezii – cei ce sunt acasă, cei ce sunt nevoiți să îi învețe pe nou-veniți munca lor, să-i învețe să respecte regulile și să învețe să-i accepte așa cum sunt, să comunice, deși unii nu le vorbesc limba, să-i privească, să-i tolereze; cei ce se simt amenințați sau fascinați sau dezgustați sau indiferenți față de acești alții. Părându-le celorlalți la început siguri pe ei. Invincibili. Treptat, lăsând măștile să se desprindă la câte un colț și să dezvăluie câte un vis, câte o viață de familie ciobită, câte o dorință. Descoperind că, deși vor fi mereu ei și ceilalți, străinii, ceea ce-i desparte e doar magazinul de unde își cumpără un produs cosmetic, locul unde servesc prânzul, caserolele din care mănâncă (sau absența lor), faptul că pentru unii pâinea e din belșug, iar pentru alții e pâinea cea de toate zilele, pâinea care nu e ca acasă, dar tot sfântă rămâne. Pâinea care amuțește foamea.
Nu înțeleg nimic din lumea lor.
Nu înțeleg nimic din lumea lor.
Nu înțeleg nimic din lumea lor.
Nickel e superbă, deși are ascuțimi metalice. Nickel e un colaj de imagini și de stări decupate din existența unor oameni. Ar putea fi un poem. La fel de bine cum ar putea fi o epopee scrisă nu în hexametri, ci în speranțe ținute în frâu, în dezamăgiri, în pomeți fardați pentru a ascunde oboseala, în dreads care se ridică furioase ca pentru a ține la distanță ceea ce te-ar putea răni, în sticle de vin, în accidente de muncă ce lasă pe piele, la vedere, un semn ca o floare de lotus, în singurătăți și replieri, în amintiri care vin peste tine, în vești de acasă, în trupuri frământate o noapte sau cât să ai ochiul învinețit o lună, în fotografii făcute astfel încât camera telefonului să prindă doar lumina și moliciunea unui peisaj de vis. Deși tu stai într-o cameră minusculă, cu perdea la veceu, într-o cabană cu pereții la fel de subțiri ca foița de țigară, cu un gard ce nu-ți permite să vezi orizontul – un câmp de mohor. Nickel e o juxtapunere de adevăruri. Transpuse în gesturi, în stări, în secvențe mereu în schimbare, în realități când umilitoare, când venite parcă dintr-o altă galaxie, în frânturi de dialoguri. Nickel neagă linearitatea și cronologia. Tot ceea ce decupează e rezultatul unui fapt ce reverberează în sufletul unei femei: eu, gorgona / mama, tata / bunica, /bunicul/ / Costi, iubitul de la Iași. O femeie care poartă cu sine o lume. Pentru că atunci când plecăm printre străini, chit că le vorbim limba, că citim Antigona lui Anouilh și Iluzia comică a lui Corneille, volume aruncate pe masa din bucătărie unde se lasă lucrurile de care nimeni nu mai are nevoie, chit că am avut o profesoară tânără și drăguță care ne-a învățat frumusețea poeziei franceze, chit că am visat să facem jurnalism și am eșuat, din voința tatălui, la o facultate tehnică, nu suntem doar noi, ci toți oamenii pe care i-am lăsat acasă, pe care i-am iubit, a căror umbră ne urmează – chiar dacă ființa lor nu mai e demult cu noi.
La mine dreads sunt pentru ca femeia gorgonă să împietrească orice privire care s-ar pune pe ea.
O femeie: un ochi însingurat, ca o floare uriașă, deschis spre această dublă realitate: a românilor alături de care lucrează, a francezilor de la care trebuie să învețe toate acele gesturi ce urmează să devină reflexe. Privind oamenii ce ar trebui să se transforme în mecanisme aproape perfecte. Prinse în uriașa bandă de producție ce face piese de mare finețe pentru economia mondială, mână de lucru ieftină. Ființe de sine stătătoare, cu viețile lor ce transpar într-un gest, într-o replică, într-un rid, într-un vis și, în același timp, două echipe obligate să împartă același teren, știind că oricând pot deveni rivale, că deocamdată nu joacă în aceeași ligă, dar mai bine păstrează zidurile de apărare și distanța dintre ele. Un timp. Pentru că, inevitabil, terenul e comun și ceea ce au de făcut creează punți de comunicare și o apropiere reală. Fie și pentru un timp. Cât durează programul de muncă, pauza de cafea, o nouă sarcină de lucru, o simpatie sau o antipatie comună. O apropiere ce impune o necesară toleranță din partea unora, o necesară adaptare din partea celorlalți. Cu mâna dreaptă deja întinsă, cu mâna stângă făcută pumn, în buzunar. Fiecare francez, multiplicând gestul directorului J., deși niciunul nu-și putea ține dreapta întinsă și stânga făcută pumn, fiindcă li se permite doar o privire curioasă de la fereastră în momentul sosirii străinilor. Fiecare român, pe cont propriu. Coborând din autocar, ca într-o tabără. Neștiind că uneori taberele se transformă în lagăre. Înregistrând apoi scorul confruntărilor directe: cine are casa mai mare / Marion 0, Irina 1 […], cine are manichiura mai frumoasă / Franțuzoaicele 0, Româncele 1 […], cutii de alimente / Franțuzoaicele 1, Româncele 0 […], Româncele sunt curcubeie. Fondul de ten e deja topit pe pielea de porțelan, rimelul e țeapăn și bine întins, rujul e toată ziua pe buze și în buzunar. Franțuzoaicele au riduri, crevase și pori, coșuri, sunt bătrâne ca orice femeie. Sunt feministe, ca orice franțuzoaică. Franța 0, România 1. Simică ieșind din rândul de la Turnul Eiffel, urmând mirosul de vită, transpirație și balegă. Chiar dacă măgarii parizieni sunt ținuți de un arab de căpăstru și poartă copii și părinți, pentru 4 euro, o tură prin parc. Același Simică mângâind un căprior sălbatic între coarne. Prefăcându-se că face cumpărături din supermarket pentru a-și putea potoli foamea cu produse promoționale. Franțuzoaica Steph convinsă că ceea ce i s-a întâmplat, bărbatul ei s-a combinat cu fata prietenilor lor de familie. Fata are vârsta fiului lor, hoțul de motociclete, și e prietena cea mai bună a fiicei lor, obeza, i s-a întâmplat fiindcă nu are sâni, deci strânge bani pentru a-și putea mări sânii. Tim și convingerea lui că fetele din Est nu se epilează. Miodrag care a luat foc. Cristi-Cruela care are grijă să le spună că în Franța peștii prinși cu undița se aruncă înapoi în apă, nu-i duci acasă să-i mănânci ca ghiolhanul. Marie care vrea să devină învățătoare, Mélanie care speră să preia o florărie. Olga, devenită din taximetristă muncitoare și apoi șoferiță pe tir. Mioara care a albit peste noapte. După ce a aflat că atelierul de senzori de temperatură nu mai delocalizează în România, ci pleacă în China. Dacă avea nevoie cineva de slujba asta, dintre toți, Mioara e. Brusc, în Franța în care nu ninge niciodată, a nins în luna iunie. Brusc, părul alb al Mioarei le amintește cine sunt. De unde vin.
Je suis une coccinelle
Tu es le pouce
Je suis une pomme
Tu es le serpent
Je suis un vélo
Tu es la rivière
De la care moment anume s-ar fi putut rescrie povestea?
Un roman în care golurile sunt tăceri pe care le umple fiecare. Povești de acasă. Povești de departe de casă. Povești despre străini. Printre străini. Fapte de viață. Nickel, un roman în care ceea ce se spune e de o cruzime dezarmantă. Atât de realist că devine suprarealist. Un roman în care singurătatea e o pâclă deasă lăsată peste oameni și transformată în armură. Un roman în care există și ironie, și cinism, și multă poezie. Un roman în miezul căruia e un vis. Sau o femeie nălucă. Un roman în care gorgona cu dreads se visează, nu nici măcar nu se visează, mai degrabă se oglindește, în figura fantomatică a Zenobiei. Un roman care se oglindește, la rândul lui, în Zenobia lui Naum. Dublul și fața lui inversă. Un roman nickel. Adică superb. Un roman-nichel, despre oameni-nichel – maleabili, rezistenți. Dar care își au și ei punctul lor de topire. De frângere.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
