Nicoleta Munteanu: Jurnal de lectură (Săptămâna a 7-a)

Oameni și timpuri: confruntarea cu răul nu e (doar) a generației noastre

Un timp răbdător aș putea numi acest interval, deși sunt sigură că prea puțini îmi vor da dreptate. Profesorul de literatură ține ore on-line, sare de la clasele de gimnaziu la cele de liceu și invers în piruete de gând și de atenție care seamănă cu exercițiile de echilibristică, se dă peste cap să-și adapteze metodele, să transforme dialogul persuasiv și rigoarea întâlnirilor față în față într-un alt fel de apropiere. Nu o voi defini încă. E prea devreme. Dar am convingerea că eficiența acestor ore se va dovedi/măsura în consistența dialogurilor pe marginea cărților citite în acest răstimp răbdător, în schimbul de recomandări, de idei și de trăiri provocat de aceste cărți. Altele decât cele din programa școlară. Cele mai faine ore on-line acestea au fost, de aceea le sunt nespus de recunoscătoare elevilor mei care știu că perioada aceasta e în favoarea lor și lucrează (poate mărunt, dar constant) în interiorul a ceea ce e cu adevărat important. Iată motivul pentru care, deși mai puțin decât mi-aș dori, voi împărtăși impresii despre cărțile care mă însoțesc în aceste zile.

  • Străveacul și alte vremi, de Olga Tokarczuk (Polirom, 2020)

Întregul roman e construit din mici scene de viață atent înfățișate din care irup imagini de o extraordinară frumusețe. În lumea aceasta în care „cerul era ca un capac de conservă sub care Dumnezeu îi închisese pe oameni”, existența se derulează ca un vis în care se repetă la nesfârșit.

Căci lucrarea Domnului este de a făuri, a omului de a numi, spune la un moment dat unul dintre personajele acestui roman, iar scriitoarea poloneză pare a face din numirea a ceea ce presupune existența țelul tuturor cărților ei. Pentru Olga Tokarczuk numire înseamnă deopotrivă construcție, deci ordine impusă în tot ceea ce nu este dăinuire (și cum nimic în această lume nu e dăinuire, este vorba deci despre o ordine în tot) și un (posibil) răspuns dat la niște întrebări atât de firești, încât mulți trec pe lângă ele fără a căuta răspuns: de ce a plecat (cineva drag), de ce s-a îmbolnăvit și a murit maică-ta, de ce a murit tatăl tău, de ce în război erau omorâți oameni și animale, de ce Dumnezeu îngăduie răul și suferința. Mai apropiat de Rătăcitorii decât de celelalte trei volume traduse în limba română, Străveacul… reprezintă în primul rând o alegorie a timpului și a umanității captive în istorie, ducându-și micile evenimente ale zilelor și ale anilor strâns legate de respirațiile mai ample – și întotdeauna șfichiuitoare sau strivitoare – ale unei vremuiri mai mari. Nu întâmplător, titlul fiecărui capitol este Vremea… urmând un nume, o stare, un fapt.

Adunând la un loc întâmplări banale și altele care se deschid spre supranatural, scriitoarea configurează existența unui sat situat parcă în centrul lumii, într-un timp care îl învăluie când într-o aură mitică, vegheat de arhangheli, când în rotocoalele dense ale tăvălugului istoriei. Oamenii se schimbă, familiile se adună, cresc și se sting, iubirile se nasc și se pierd sau își modifică forma și dimensiunile, sufletul speră, e prins de dorința de a-și găsi liniștea, de revolte, de setea de a fi cineva, apoi se scofâlcește de dezamăgiri, se pierde în nebunie, se desparte de sine și de ceilalți, urcând în moarte ca într-o izbăvire. Îngerii nu îmbătrânesc, nici Dumnezeu, ei sunt în afara timpului, dar timpul oamenilor devine incompatibil cu lucrarea lor. Doar o fluturare din când în când mai vestește unora (atinși de boală, de nebunie, de singurătate) prezența acestei ordini din afară. Și dacă e posibilă o noapte de dragoste între o femeie și un copac, dacă există un Om Rău, jumătate ființă și jumătate fiară, care s-a rătăcit în pădure și a uitat să vorbească, învățând însă să ucidă, dacă luna are nevoie de iertarea oamenilor și o bătrână e convinsă că are drept văr un câine pe nume Țapu, dacă se poate citi într-o boabă mare, neagră, cu suc acru un timp al dezastrului și al morții, dacă din sânul Kolskăi curge lapte care îi poate vindeca pe săteni (dar doar pe aceia pe care îi va lua apoi războiul), dacă există un Joc care e viața însăși a universului și din care moșierul Popielski nu se va mai putea elibera decât în mormânt, există în exact aceeași măsură destine surprinse în mica lor devenire: plecarea pe front a unui morar și întoarcerea lui mult timp după terminarea acestuia, nașteri, căsătorii și morți, un al doilea război care aduce cu el mai întâi masacrarea evreilor și apoi venirea rușilor, apoi o vreme a naționalizării și a partidului, o fugă în Brazilia, o livadă de meri și o râșniță de cafea.

Întregul roman e construit din mici scene de viață atent înfățișate din care irup imagini de o extraordinară frumusețe. În lumea aceasta în care cerul era ca un capac de conservă sub care Dumnezeu îi închisese pe oameni, existența se derulează ca un vis în care se repetă la nesfârșit, aproape absurd, aceeași mișcare: un vis, dezlânat, tăcut, înfricoșător. Toți înțeleg sau, dacă nu înțeleg, acționează mânați de același instinct că lumea nu e prielnică omului și că tot ce se poate face este să găsești o scoică pentru tine și cei apropiați ție și să te ații acolo până la eliberare. În scoica reprezentată de Străveac, aproape un secol de istorie e trăit nici mai tumultuos și nici mai lin decât în alte Străveacuri împrăștiate pe harta întregii Europe, e trăit în interiorul propriilor dorințe și opțiuni, e trăit și apoi murit.

  • O lungă petală de mare, de Isabel Allende (Humanitas Fiction, 2020)

E un roman în care dragostea, exilul, familia și rădăcinile, capacitatea de a o lua mereu de la capăt se află în prim-plan, iar speranța și încrederea în viață și în supraviețuire sunt mai presus de orice. 

Ca și în romanele anterioare, plăcerea de a spune o poveste și capacitatea de a ține la un loc firele acesteia, de a urmări cu acribie destinele unui număr mare de personaje pe o durată întinsă a existenței lor sunt evidente în acest ultim roman din seria de autor Isabel Allende de la Humanitas. Povestea se leagă, e consistentă, întru totul umană – cu atât mai mult cu cât scriitoarea pornește de la evenimente istorice, conturând o imagine amplă a războiului civil din Spania (mi-a amintit de În noaptea timpului, excepționalul roman al lui Antonio Muñoz Molina), dar mai ales, a transformărilor societății chiliene pe parcursul a aproximativ patru decenii. Cu atât mai mult, cu cât printre personaje apar personalități istorice (inclusiv fostul președinte chilian Salvador Allende a cărui nepoată este autoarea) și poetul Pablo Neruda ce a jucat un rol important în salvarea câtorva mii de refugiați ajunși din Spania franchistă în Franța și apoi în țara sa natală și ale cărui versuri, pulsând de dragoste față de patria lui de la capătul lumii, au contribuit la mișcările sociale din Chile).

E un roman în care dragostea, exilul, familia și rădăcinile, capacitatea de a o lua mereu de la capăt se află în prim-plan, iar speranța și încrederea în viață și în supraviețuire sunt mai presus de orice.  Înfrumuseța faptele, fiind conștientă că viața e așa cum o povestești, prin urmare ce rost are să notezi urâtul – iată nu doar atitudinea lui Carme, bătrâna care la peste 60 de ani reușește să își revadă fiul și nora, să-și cunoască nepotul născut în Franța și crescut în Chile, să-și refacă viața pe alt continent, ci și a autoarei înseși. Care are grijă ca iubirile (adevărate sau doar patimi trecătoare – ce au însă consecințe devastatoare), desfășurate în condiții tragice sau în spațiul exotic, trepidând de viață și de culoare, al capitalei chiliene, răsturnările de situație și suspansul să îndulcească imaginea de ansamblu a acestui tur de forță în care Victor Dalmau și Roser călătoresc de pe un continent pe altul, dintr-o țară în alta pentru a-și vindeca rănile și a-și găsi rădăcinile în țara care i-a primit ca refugiați, care a cunoscut instaurarea unui regim socialist fără vărsare de sânge și apoi a trecut printr-o lovitură de stat militară a dreptei ce a înecat totul în disperare și teroare, care a avut lagăre de concentrare și a parcurs aceleași convulsii care macină vieți, distrug familii și vise ca toate statele în care inechitatea, jocurile de interese și cele politice transformă totul în ruină și sânge. E nevoie de o voință puternică pentru a ține lucrurile la locul lor și personajele lui Isabel Allende o au. Credința lor intimă este că durerea e inevitabilă, dar suferința e optativă.  Asta nu înseamnă a aluneca la suprafața vieții, ci a lua lucrurile așa cum sunt.

O lungă petală de mare e un tur de forță care aduce la un loc istoria membrilor unei familii din 1938 până în 1994 și  reflectarea cuprinzătoare asupra transformărilor societății chiliene în care privilegiile  sociale coexistă cu cea mai cumplită sărăcie, catolicismul și superstițiile sunt la fel de puternice, capacitatea de a accepta și aceea de a se revolta a oamenilor se succed cu repeziciune. Vocea narativă nu are nici resentimente, nici tonalități sentimentale; primează analiză obiectivă, cu o profundă înțelegere față de oameni și de dorințele lor, căci plăcerea de a istorisi o poveste despre oameni și visele lor e mai puternică. Iar versurile lui Pablo Neruda punctează această călătorie în timp și spațiu, adâncind contururile trasate de Allende.

  • Îmbunătățire, de Joan Silber (Polirom, 2020)

Îmbunătățire mi s-a părut o carte scrisă după un curs de creative writing, în ciuda notorietății de care se bucură autoarea.

Ca într-un film de acțiune în care mișcarea aproape delirantă a personajelor alternează cu câteva cadre mai largi, pe care nu se insistă însă – și ca atare ele nu reușesc să dobândească suficientă consistență pentru a contrabalansa rapiditatea și lipsa de adâncime a scenelor, romanul lui Joan Silber propune câteva momente din prezentul sau din trecutul unor personaje care se intersectează pentru ceva vreme fără ca relațiile dintre ele să poată să se lege astfel încât să devină convingătoare. Senzația este aceea pe care o ai când urmărești o mașină turată la maxim alunecând pe o șosea americană, iar cei care se află în ea coboară din când în când și schimbă o vorbă cu niște indivizi care îți rămân pentru câteva secunde pe retină, iar apoi se pierd în peisaj.

Ingredientele cărții sunt exact cele ale unei astfel de pelicule: o tânără mamă albă prinsă într-o relație destul de inconsistentă cu un negru care, după ieșirea din închisoare, intră într-o afacere destul de sordidă, iar refuzul ei de a lua parte direct la aceasta are consecințe tragice pentru un membru al grupului; trei tineri nemți fac trafic cu diverse artefacte de pe șantierele din Turcia, dar viața lor e ternă și meschină după reîntoarcerea în Berlin; o americancă decide să rămână în Istanbul, însă, după ce afacerea cu covoare a soțului nu mai merge și se mută în Capadocia, înțelege că trebuie să-și vadă de viață și, după încă o escală în Istanbul, revine în State; o negresă reușește să-și deschidă propria afacere cu niște bani despre a căror proveniență nu știe nimic sigur, considerându-i un cadou de la un vechi iubit. Și alte câteva siluete cu micile lor povești care se prind de acestea.

Încă mă întreb de ce autoarea a dorit cu orice preț să facă din această carte un roman și nu o suită de povestiri. E clar că nu există suficientă forță narativă pentru a da consistență acestor vieți juxtapuse și deci derularea secvențelor care refac episoade din viața personajelor e artificială, iar unele sunt efectiv „uitate” după ce au fost aduse, mai mereu întâmplător, lângă altele. Iar pe axa prezent-trecut întâmplările se succed aleatoriu, cu salturi bruște, nemotivate. Secvențialitatea e o tehnică de care scriitorii moderni se folosesc deseori, însă aici nu despre asta este vorba. Nu i se poate nega lui Joan Silber o anumită capacitate de a crea atmosferă, dar, cel puțin în acest roman, e departe de a fi o scriitoare de forță. Îmbunătățire mi s-a părut o carte scrisă după un curs de creative writing, în ciuda notorietății de care se bucură autoarea. Un creuzet în care sunt aruncate personaje, scene, sentimente, dar între care nu există un liant suficient de puternic.

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!