Unii oameni își țin puterile la piept, ca pe o platoșă. Își croiesc drum prin lumea asta știind că, dacă eșuează, lucrul acesta e doar o întâmplare, o cotitură greșită, ceva ce poate fi corectat. În timp ce alții au eșecul în esența ființei lor, iar, de fiecare dată când au o reușită, ei știu că nu e decât o întâmplare și că, într-o bună zi, fără îndoială, cineva le va dezvălui adevărata față.
Nimic nu te pregătește îndeajuns în Fiica măcelarului (primul roman tradus în limba română scris de Yaniv Iczkovits, autor invitat la Întâlnirile Alecart la FILIT) pentru ceea ce vine peste tine și se impune cu forța acaparatoare (și devastatoare) a tot ce duce cu sine un om care a suferit o pierdere, o traumă, un dezechilibru în Nimeni nu părăsește Palo Alto. Nimic, cu atât mai mult cu cât nu despre un om este vorba, ci despre oameni. Mulți oameni, urmăriți pe parcursul a 20 de ani, dar coborând și mult în urmă, atunci când ceva i-a frânt și realitatea din jurul lor a devenit pentru ei alta. Sunt oameni cu destine intersectându-se hotărâtor sau periferic, dar gravitând unul către celălalt, prinși în capcana propriilor vieți, acționând mereu pentru a se elibera și a elibera. Fiind suficientă o privire, câteva zile petrecute împreună, o interacțiune oricât de mică pentru a se oglindi unul în celălalt. Pentru ca propria slăbiciune, propria vulnerabilitate să răspundă vulnerabilității celuilalt. Pentru a se recunoaște, chiar dacă asta nu înseamnă nimic mai mult decât un moment în angrenajul de momente care alcătuiesc viața. Și, uneori, o mână întinsă. Pustiind uneori în jurul lor totul, căutând echilibrul fragil, agățându-se de acesta, revărsând asupra celorlalți un strop de înțelegere, de compasiune, oamenii aceștia încearcă să iasă la suprafață, să fie funcționali, să se împace cu pierderea care a năruit la un moment dat totul. Indiferent de ce parte a baricadei se situează, luptând pentru îngăduință. Pentru iubirea aceea înțelegătoare, care să-i accepte și să le dea voie să se accepte așa cum sunt: cu trupul lor prea mare sau cu privirea în gol, cu spaimele sau cu rătăcirile lor, cu ambițiile care au devenit ale lor, cu eșecurile și dezamăgirile, cu micile sau marile victorii pe scara socială.
Se spune mereu că oamenii buni fac întotdeauna lucrul potrivit la momentul potrivit. Dar câți dintre noi suntem de fapt oameni buni?
Ce caută toți acești oameni e hesed: Ce e aceea hesed, domnule? // Hesed înseamnă îngăduință, iar îngăduința e ceva complicat. Ea ține nu atât de sentiment, ci de acțiune, de încrederea revărsată asupra celui aflat în nevoie și în căutare, de acceptarea lui, de iubirea milostivă ce nu îngrădește libertatea. Ea nu e irațională, ci ziditoare. Nu zdrobește, nu umilește, e infinită în acceptare. Și iată cum, la fel ca în Fiica măcelarului, Yaniv Iczkovits leagă ceea ce este întru totul uman, cea mai adâncă fragilitate (care nu are nimic de a face cu spațiul geografic, cultural, religios) a sufletului omenesc de ceva mai adânc, specific evreiesc, mergând către rădăcinile unui mod de a înțelege lumea pogorâtor din Vechiul Testament. Hesed e a lui Iahve și e îndreptată către poporul lui, dar ea a devenit sau trebuie să devină și a omului. Poate că ea e măsura a ceea ce putem dărui din noi înșine. Iar în Nimeni nu părăsește Palo Alto, hesed pare a fi tot ceea ce caută și împart aceste personaje, fiecare în felul său. Tot ceea ce simt că lipsește, dar către care nu încetează să tindă. Care presupune (inclusiv) apartenența la o geografie (reală și spirituală, în egală măsură), motiv pentru care Jeremy e ajutat (și forțat într-o anumită măsură) de Yotam să se elibereze de viața din Israel și să se întoarcă printre ai lui, în Tibet. Pentru că îngăduința se primește doar printre cei care, dincolo de apartenența la o religie, la o comunitate, la un „trib”, sunt metabolizați ca fiind ai tăi.
Oamenii cu inima frântă se găsesc unii pe alții.
Toate personajele din Nimeni nu părăsește Palo Alto sunt frânte, schilodite, neîntregi. Trăiesc purtând cu ele povara unei absențe și, indiferent dacă este vorba despre un gol pe care nimic nu-l poate umple sau despre ocrotirea a ceea ce au pierdut prin atașamentul față de această lipsă, ele sunt una cu trauma lor. Indiferent că luptă împotriva ei, că se zbat în interiorul acesteia sau că se abandonează ei, personajele lui Iczkovits sunt de o fragilitate și de o autenticitate zdrobitoare. Nimeni nu părăsește Palo Alto e un roman tulburător, apăsător și vindecător în egală măsură. Un roman din care ieși așa cum probabil ieșeau cei ce asistau la desfășurarea sub ochii lor a tragediilor antice, trăind catharsis-ul – groaza și purificarea provocate de măreția spectacolului sufletului uman, a suferinței și a demnității în confruntarea cu destinul implacabil. Sau așa cum probabil au trăit vechii evrei Cuvântul neiertător al lui Iahve: cu spaimă și adorație în fața unei voințe de neclintit. Numai că în Nimeni nu părăsește Palo Alto, senzația acută de neputință și de zbatere rămâne exclusiv să fie cartografiată pe teritoriul umanului. În sufletele care sunt nu doar mutilate, ci definitiv contorsionate de o pierdere, dar care luptă să răzbată la suprafață. Iar zbaterea e cumplită, cu atât mai mult cu cât ea se duce în apele adânci ale sinelui și se măsoară în felul în care se construiesc relațiile cu ceilalți.
Unii oameni sunt aruncați în aer ori uciși cu arme de foc, iar altora le este frântă dorința de a trăi, însă mai există și cei lăsați să putrezească încet. Un om nu știe întotdeauna de ce moare. Dar corpul știe.
Undeva, cândva s-a întâmplat ceva. Inocența a dispărut și cel/cea de demult s-a confruntat cu absența. O mamă care pleacă brusc de acasă la Miami, o soră care e înghițită de mare, un bărbat încă tânăr, un poet arab ciudat, care e ridicat de poliție și astfel brațul ce a salvat un copil dispare din viața acestuia, o mamă care moare. Sau un abuz, o revoltă, o alungare, o trădare, toate însemnând pierderea a ceva și plonjarea direct în spațiul în care sufletul e controlat sau mereu în pericol de a se confrunta din nou cu trauma, cu propriul sentiment de vinovăție, de neputință, de gol. Sufletul care din acel moment precis va căuta să se salveze într-un fel sau altul. Sufletul care nu are nimic de-a face cu trupul. Corpul uman nu este în mod necesar ființa umană. Aici avem un cadavru. Faptul că el a fost, nu cu mult timp în urmă, o femeie tânără și frumoasă, caldă și plină de viață, are foarte puțină relevanță pentru cursul nostru. Nu vi se va cere să disecați și să examinați iubirea care a trăit în ea, nici ura, speranța, disperarea, amintirile și dorințele care au motivat fiecare secundă a existenței ei. Toate acestea au încetat să existe în clipa în care ea însăși a încetat să existe. În schimb, vreme de săptămâni și luni întregi, veți diseca, examina și identifica organele, oasele, mușchii, țesuturile și tot restul, unul câte unul. El, trupul, poate fi analizat sub bisturiu și la microscop, e inteligibil, mărturie a unor legi precise de funcționare, în timp ce sufletul poate să nu-ți mai aparțină, să fie luat de celălalt, de cel pierdut, iar suferința aceasta a lui dictează nu atât funcționarea corpului, cât relațiile cu cei din jur. Cu toți cei pe care ajungi să-i cunoști, pe care-i iubești sau doar îi accepți, pe care îi cauți, de care te agăți. Îți spun că există o parte a corpului care nu e găzduită de corp. E ca o anumită parte a corpului care a fost pusă înăuntrul tău, dar care are menirea de a te conecta cu alte corpuri din lumea asta. Iar dacă o ții închisă în propriul corp, devii periculos. […] Inima nu e în corp. Către această parte a corpului care nu e în corp își îndreaptă toată atenția Yaniv Iczkovits și, odată cu el, toate personajele sale. Pe ea o caută, pe ea încearcă să o vindece, să o repare, să o înțeleagă, cu ea vor să se împace. Nimeni nu părăsește Palo Alto e romanul unui fel de a fi, de a trăi, de a relaționa cu ceilalți după momentul acesta al traumei, cu tot ceea ce înseamnă zbateri dureroase și alegeri la fel de dureroase. Un roman cutremurător prin acuratețea inciziei realizate până în miezul acestui corp în corp traumatizat și prin analiza felului în care funcționează relațiile interumane odată ce inima a pierdut ceva. Orice ar fi acel ceva. Lumea e populată de mult prea mulți oameni cărora le-a fost luat ceva.
Dar eu nu voiam să redevin eu, pentru că „eu” căram cu mine vinovăție. Eu eram cineva folosit de alții ca o armă împotriva propriei persoane. Eu, pentru mine, eram un blestem.
Plecarea mamei înseamnă pentru Iris Abramov o lipsă pe care caută continuu să o acopere cu ceva: Apetitul meu, cred, nu se limitează la mâncare. Mereu am impresia că lipsește ceva. Poate de aceea nu plec niciodată de la locul unei crime fără să iau ceva cu mine. Orice nimic e o dovadă că, poate, golul se va micșora. Orice misiune pe care o primește ca polițistă e menită să umple acest gol, să facă lumină în ceea ce a fost, să pună o stavilă între ordine și dezordine. Delimitând clar lucrurile între acasă și serviciu – până la cazul Technion și la cadavrul în plus de pe masa de disecție a studenților de la medicină. Idan Luria taie cu bisturiul fără nicio ezitare trupul pe care îl are în față. Un trup e doar un trup, fără nicio legătură cu omul, chiar dacă în acest caz e bărbatul căruia îi datorează atât de mult. Ce nu poate diseca e brațul lui Tobias. Fiindcă brațul acesta l-a prins la un moment dat și nu i-a permis să alunece în prăpastie. Fiindcă alături de acest bărbat, în casa lui plină de femei și de copiii care nu aveau sau nu știau unde să se ducă, cu balconul plin de ghivece în pământul cărora nicio floare nu putea rezista, Gefen părea a-i fi alături. Gefen, fetița cu părul strâns în coada umedă împletită pe umărul stâng. Sora pentru care nu a putut să facă nimic, moartă în apa mării. Și tot aici, în casa fără uși vegheată de silueta lui Tobias, a cunoscut-o, a iubit-o și a pierdut-o pe Sunny. Și tot aici, viața tuturor a fost bântuită și distrusă de prezența intermitentă a Taliei Alkalai. Noah Kenny e părăsit de tată și abandonat de mamă într-o școală cu internat, de acolo de unde cei mai mulți ajung băieți cu cazier sau drogați. Sentimentul abandonului și al vinovăției e omniprezent, chiar dacă pentru un timp pare a putea fi ținut sub control. Până când banca la care lucrează îl sacrifică pentru conturile unui client influent, iar el pică testul poligraf, căci în ADN-ul lui sentimentul de vinovăției se inculcase de mult. Până când va înțelege că nu vrea să fie un peștișor ce se mulțumește cu resturi și că banii sunt singurii care câștigă respectul tuturor. Chiar dacă tot ei destramă relația lui cu Talia, singura femeie pe care a iubit-o. Yotam și-a pierdut mama a cărei umbră a fost de când s-a născut; mama: alegerea lui irațională, de copil, pentru ea și lumea ei împotriva lumii tatălui. Moartea ei, indiferent de timpul trecut de atunci, l-a făcut să rămână mereu băiețelul abandonat, în luptă cu tatăl și cu alegerile fratelui mai mare. Iar non călătoria lui în Tibet, revenirea în casa bunicului bolnav pe care în cele din urmă îl lasă în valuri, singurul loc considerat de fostul înotător olimpic acasă, devine clipa unei posibile încercări de vindecare. Pe lângă acești oameni, alții, fiecare mai mult sau mai puțin defect, schilodit. Într-o lume plină de violență, manifestată sau latentă, în care limitele dintre normalitate și anormalitate, ordine și exercitarea puterii sau infracțiune, corectitudine și abuz sunt fluctuante.
E bine să păstrezi o urmă de speranță, indiferent cât de absurdă ar fi ea, o rămășiță din trupul ei.
Nimeni nu părăsește Palo Alto oferă nu doar o imagine despre niște oameni și problemele lor, ci și o disecție a societății israeliene – atât de divergentă, de pluristratificată, de dificil de înțeles ca unitate în diversitatea ei tulburătoare. De pe străduțele din cartierul Wadi, unde casele care nu apucaseră să fie dărâmate aparținuseră unor familii de arabi alungați sau evacuați, până în clădirile de pe strada Hanita, departe de mare și de nisipul care se strecoară peste tot, prin cele mai diverse medii, în Tel Aviv-ul cosmopolit sau în clădiri de birouri, în aule universitare și în camere de anchetă, pulsează permanent ritmul unei vieți ce adună în matca ei oameni împovărați, stigmatizați, probleme și provocări de tot felul. Dar Nimeni nu părăsește Palo Alto e și un extraordinar construct epic. Clădit cu o migală și o îndemânare de bijutier, făcând salturi în timp, adunând povești de viață și experiențe, fiecare la fel de bine articulată, fără fisură. E devoalarea unor adevăruri sub forma unei mărturisiri în cadrul unei evaluări a abilităților parentale, o coborâre în sine prin intermediul unor lecții de anatomie umană, recuperarea a ceea ce a fost trăit prin întrebările standard ale unui test poligraf, sunt notații apropiate celor dintr-un jurnal sau de pe o listă cu lucruri/fapte de viață. De ele se leagă mereu alte și alte lumi, într-un periplu între înăuntru și în afară, între ceea ce a fost și ceea ce aduce prezentul, într-o zvârcolire mereu tensionată, credibilă, viscerală, conținându-și propria logică și propriul echilibru. Romanul lui Yaniv Iczkovits e, și din acest punct de vedere, o extraordinară dovadă a capacității literaturii de a fi viață – arhitectură și ceva ce scapă puterii de înțelegere, trup și, pentru un timp, suflet. Căci toți oamenii din Nimeni nu părăsește Palo Alto sunt, într-o anumită măsură, captivi în ceea ce înseamnă sufletul lor, iar teritoriul delimitat de relațiile pe care le dezvoltă cu ceilalți poartă amprenta acestui prizonierat. Răniți, mereu în căutarea a ceva ce au pierdut, vulnerabili, neosteniți, nu renunță niciodată la oaza lor de umanitate.
Nimeni nu părăsește Palo Alto (în excepționala traducere a Ioanei Petridean) e, așadar, un roman teribil. Prin forța scriiturii și prin personajele sale. Un roman cutremurător, o carte de neratat.
- AICI poți citi topul celor mai percutante cărți citite de Nicoleta Munteanu în 2023!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai. )
