Nimicul firesc din Ioșca, de Cristian Fulaș

Tind să cred că despre lucrurile cu adevărat importante, care te ating intim și adânc, rămâne prea puțin de spus și mai mult de tăcut. Ultimul roman semnat de Cristian Fulaș, Ioșca, mi-a întărit credința aceasta, prinzând, între paginile sale, cu o fluență și un firesc al frazei atent construite, tocmai ceea ce se lasă adesea atât de anevoios de cuprins prin cuvinte. Cu riscul de a răpi, poate, ceva din magia lucrurilor nespuse, voi încerca să recuperez măcar o parte din forța fascinației pe care lumea romanului o provoacă. O lume care nu trebuie să facă altceva decât să tacă, să existe dincolo de gândul celorlalți, pentru a te acapara în liniștea ei atât de plină de viață. O lume care ne arată că intensitatea zbuciumului stă în tăcere, populată de oameni a căror existență e suficientă sieși prin tocmai trecerea lor neobservată.

…toată frumusețea lumii trebuia lăsată acolo, nu se știa pentru cine și nu se știa pentru ce…

Alături de oamenii care își așteaptă moartea, se mai găsește un personaj care așteaptă la rându-i, anume valea, care tace și ea, nu pentru că n-ar putea vorbi, ci pentru că așa trăiește ea, solidară cu cei pe care îi conține. E un interval aflat la marginea unei lumi, la granița unei istorii străine, un soi de no man’s land între o realitate în mișcare – și totuși prea străină – și o suspendare indefinită a timpului. Valea nu e însă o capsulă, căci ea se află permanent într-un joc al intrării și ieșirii istoriei în și din acel spațiu. Războiul, noile regimuri, marele conducător, un decembrie anume rămân undeva în fundal, dar rămân, făcând parte din memoria individuală a personajelor. Niciodată istoria nu îi uită complet pe cei câțiva oameni și, de altfel, nici ei pe ea, căci asta i-ar rupe de trecutul lor, de povestea care i-a construit pe fiecare. Rămâne însă un spațiu al tatonării, o distanțare care provoacă o ruptură de realitatea unei lumi de dincolo tocmai pentru a restitui vieții în sine realul care i se cuvine. Cei care trăiesc sunt cei ce doar par blocați, căci abia atunci viața se întoarce către ea însăși.

Mi-a atras atenția dispunerea spațială din carte (ori cel puțin harta pe care mi-am construit-o eu în minte, de-a lungul lecturii). Undeva în urmă, dincolo de barieră, rămâne lumea exterioară, a marelui oraș, lumea în istorie, pentru a se deschide în fața ochilor valea, la capătul căreia, pe o stâncă, se află un schit, urmat de munte, negru, lipsit de drumuri. Muntele ca imagine a necunoscutului. E un soi de capăt al lumii, dincolo de care se află ceva, dar nu știi ce, motiv pentru care ajunge nici să nu mai conteze, la limita existenței. Necunoscutul e negândit, e nimic, iar simțul existenței lui se pierde, deși el rămâne prezent în mod continuu. Nu întâmplător, linia de tren nu avansează niciodată cu adevărat, iar mai apoi e și îngropată. E ca și cum acel microcosmos al văii nu trebuie să meargă mai departe, ci să se sfârșească acolo, înaintea muntelui, cu atât mai mult după moartea Ilonei, căci frumusețea care nu se sfârșea nu era frumusețe. Pe de o parte, valea, cu viața ei plină de zvârcolirile interioare ale fiecărui personaj, trădează o frumusețe debordantă, care, dusă mai departe, nu mai e frumusețe. Și care nu poate exista decât ca o clipire între veacurile istoriei, căci doar așa rămâne eternă. Pe de altă parte, lumea văii e una care se sfârșește odată ce timpul o pătrunde. Moartea Ilonei punctează trecerea, care din acel moment nu mai e doar o stare, o tăcere, ci devine gest, devine cuvânt, acel Nu vreau să mor. Acestor personaje care își rabdă trecerea într-o singurătate colectivă, timpul nu le oferă senzația avansării, acel avânt al intenționalității, ci tocmai conștiința că odată intrată în temporalitate, lumea e ca și moartă. E drept că în urma acestei înțelegeri rămâne tot o tăcere-împreună, aproape tămăduitoare prin discreția sa.

… să cunoști lucrurile mai degrabă din întâmplare, iară nu când le cauți.

Aminteam mai sus despre existența nimicului. Mi se pare că e foarte prezent în modul fiecărui personaj de a (se) percepe. Valea aceea face loc existenței nimicului ca atare, el este permis, integrat, înțeles. E probabil motivul pentru care Ilona nu spune nimic atunci când află că are cancer, căci știe că nu e nimic de spus și că se poate trăi, un timp, și așa. Sau că mai ales așa se trăiește. Și totuși trăiau; se iubeau și se-nmulțeau în afara – aproape în ciuda – istoriei, neștiind nimic despre aceasta și nici măcar dorindu-și să știe. Și atunci, vor fi existat ei oare? Istoria fiind exclusă din gândirea lor, nefiind nici măcar o posibilitate, nici măcar umbra vreunui gând sau a unei întrebări, există ea oare cu adevărat? Există, la urma urmelor, ceea ce nu e gândit? Există în lume vreun lucru cu adevărat istoric, dacă un singur om nu știe din existența lui? Unde e viața de fapt, unde pâlpâie mai tare, într-o mișcare neîntreruptă sau mai degrabă în acel nimic care se lasă peste vale nu ca o ceață, ci ca un aer tare? Poate că intensitatea devine palpabilă prin tăcere, tocmai la marginea istoriei și nu în mijlocul ei.

Încercând să-și explice sieși oamenii văii, doctorul notează la începutul caietului său trei cuvinte –  muncă foame dragoste. E acolo o frumusețe a simplității, a suficienței, fără nimic care să insufle o falsă glorificare. Cei câțiva locuitori ai văii au acces (un acces mai facil) la o frumusețe care pentru ceilalți e de fapt ireală, aproape inexistentă. În episodul cu fata de la cabană, care îl găsește pe bătrânul Ioșca într-o noapte și „profită” de el, ceea ce-i rămâne ei e despărțirea ulterioară de pseudo-partenerul său. Restul femeilor care vin mi-au lăsat, de asemenea, impresia nu numai că nu înțeleg de fapt ce se petrece, ci și că nu știu să înțeleagă, că adaugă o complexitate contrafăcută acolo unde simplitatea e îndeajuns. La fel cum uneori căutăm cuvinte atunci când tăcerea vorbește de la sine. Și transformăm asta într-un clișeu, fără să știm de fapt să ne trăim tăcerile. Frumusețea, fericirea lui Ioșca și a Ilonei, a preotului colecționar și a doctorului trăind cu nebunii săi, a maistrului pe cât de criminal, pe atât de devotat prieteniei și fericirea Ileanei, femeia care se îmblânzește prin sălbăticire, toată această frumusețe și toată această fericire care iradiază din carte sunt, de fapt, nimicul în și prin care personajele trăiesc. Nimicul ca firesc, pe care prea adesea încercăm să îl extirpăm. Fiecare personaj e singur față în față cu infernul său, în care coboară și din care se întoarce succesiv, iar conștiința comună a acestui fapt îi unește ca într-un corpuscul. Plutește între ei o înțelegere tacită a faptului că nu vor să fie întrebați despre asta, că nu există cu adevărat cuvinte pentru hăurile obscurității, dar că întrebările prăpăstioase există deopotrivă în fiecare dintre ei. E poate motivul pentru care mărturisirile, atunci când își fac apariția, deși halucinante și grotești deopotrivă, sunt de un firesc debordant. Fiecare e o ipostaziere a unui nimic. La final, de altfel, totul se năruiește sub presiunea unei treceri despre care acum se știe că are sfârșit, dar ceea ce rămâne în urmă este tot nimicul ca un întreg, care unește și prin care înțelegerea devine posibilă.

Erau doi oameni goi, în liniștea de început a unei camere. Atât.

Îmi pare aproape delirant, în cel mai bun sens al cuvântului, câtă viață se revarsă din acea vale peste oameni și, în egală măsură, asupra cititorului. E o lume în care toată evenimențialitatea se consumă fie în memorie, fie într-un spațiu exterior, dar niciodată cu adevărat în prezent, în contingent și care e totuși mai plină de sentimentul că acolo se trăiește mai mult decât în oricare alt loc de după barieră. E lumea în care marea există atunci când e de fapt nimic, în care iubirea există în sine, dincolo de reprezentările virtuale ale ei. În care golurile se cască și se umplu prin așteptări, tăceri, momente de răbdare. Lumea pe care de multe ori o căutăm și vrem s-o trăim fără să știm să tăcem ca să o putem simți.

 

*Anastasia Fuioagă, fost redactor-șef Alecart, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă în anul I la Facultatea de Litere, UAIC. Anul trecut a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național „Rețeaua Literară” (secțiunea poezie) și Premiul al III-lea la Colocviul Național Studențesc „Mihai Eminescu”, a fost invitată ca poetă nedebutată la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”. A publicat poezie, cronici de carte și de film, eseuri în „Orizont”, „Revista de Povestiri”, „O mie de semne”, „Poetic Stand”, „Alecart”.

Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!