Ca și cum orice moment, orice eveniment al vieții fiecărui om trăiește în continuare, mult după ce noi spunem că a trecut, fiindcă se încarcă mereu cu greutatea altor evenimente și sensuri viitoare, ca un bulgăre de zăpadă rostogolit pe o pantă cu nămeți, ce crește și iar crește pe măsură ce se prăvale, adunând în jurul lui tot ce întâlnește în drum.
E foarte multă tristețe în romanul acesta de debut al lui Radu Pavel Gheo, care, de altfel, a obținut câteva premii notabile, printre care și cel al „Ziarului de Iași”, în 2011. În el te întâmpină o realitate crudă, pulsând dureros, dând de pământ cu toți și cu toate, indiferent că ea înseamnă ultimii ani de comunism românesc, în `90 sau zece ani mai târziu, acasă în Banat sau pe meleaguri moldovenești ori Dincolo, în mult râvnitul paradis ce se dovedește a fi doar iluzia unor adolescenți: Dar în primul rând visau la lumea aceea mirifică de Dincolo, lumea liberă și prosperă pe care o imitau, cea a Europei de Vest, cu varianta ei paradisiacă, America. Statele Unite. – ca de altfel toți cei din Est, a căror libertate era limitată de Cortina de Fier și a căror imaginație se hrănea din filmele și din muzica de pe casete piratate aduse ilegal din Vest.
Trăiești o realitate și visezi o alta. Când cele două se suprapun, înseamnă că viața s-a sfârșit.
E o tristețe-amărăciune pe care o simte cititorul și o tristețe apăsătoare, de un cenușiu dens, de care toate personajele ajung să fie măcinate. Chiar dacă o recunosc sau nu, chiar dacă se împacă sau nu cu ea, chiar dacă o privesc în ochi (Marius), o lasă să sape în ei răni adânci (Cristina), se aruncă în gesturi teribilist-sinucigașe (Leo) sau încearcă să se ascundă, folosind subterfugiile adaptării (Paul). E tristețea-nostalgie a pierderii inocenței și a unui timp privilegiat, a unui spațiu resimțit ca acasă – un loc cu miros de vacanță, fără griji, în care dorințele și visurile se întind leneș pe ghemul zilelor petrecute la bunici în Teicova, acolo unde trei prieteni, doi băieți și o fată, par a clipi în același timp și a crede că lumea va încremeni statornic între melodiile americane prinse la radioul iugoslav, jocurile și rivalitățile cu cei „din vale”, buclele șatene ale Cristinei și colțurile ascuțite ale feței ei. E tristețea-neputință a anilor dinainte de `89, „drumul egal al fiecărei zile”, lipsa de orizont (sau orizontul închis, oblu, al unui viitor previzibil și tern într-o țară epuizată de comunism, în care doar piața sârbilor cu blugii și tricourile, cu ciocolata și pachetele de gumă, cu abțibildurile Panini și albumele cu fotbaliști confirmă că există cu adevărat o altă lume). Un timp în care patru prieteni decid să fugă Dincolo, convinși că vor ajunge în America. În care întâmplarea decide altceva și din patru rămân doar trei. E prima fisură, prima reașezare a locului fiecăruia printre ceilalți, prima promisiune încălcată (de viață și de fiecare dintre ei). E apoi tristețea dezamăgirilor, a vieților care se vor frânge brusc în noaptea petrecută în pichetul de pe fâșia de la graniță. Noaptea rușinii, noaptea agoniei, noaptea care îi va lăsa definitiv mutilați. Agățându-se unul de altul cu o teribilă disperare exact în măsura în care își trăiește fiecare vinovăția și singurătatea. Acea noapte de 4 spre 5 mai a însemnat pentru Marius ultima noapte a copilăriei. Dar puștiul brunet – adică fostul puști – știa sigur că așa fusese și pentru Cristina. După, nimic nu va mai fi la fel. Pentru niciunul dintre ei. Pentru că ceea ce au trăit, ceea ce li s-a făcut e un rău care nu poate duce decât la un scurt interludiu spre un alt rău (Leo, Cristina) sau spre alienare (Marius). E tristețea izbirii violente de maturitate, dezmeticirea (de fapt, starea abulică pe care, paradoxal, o implică), indiferența, instinctul de a lupta, de a se adapta, urmat de reversul lui, totala apatie, pierderea oricărui rost. Tristețea aceasta nu e doar urmarea gestului teribilist și a nopții din `86, ci și a confruntării cu realitatea visului american, atât de departe de ceea ce-și imaginau cei trei prieteni în țară. Bucuria pe care o anticipase la plecare, când îi arătase vameșului român pașaportul verde, cu viza pentru Statele Unite, bucuria plecării Dincolo nu se rotunjea acum la sosire, așa cum își închipuise, cu o bucurie și mai mare. E un vis cu consistența fadă a oricărei utopii pentru Marius, mai amar pentru Cristina decât paharul de cucută, mai jalnic decât orice coșmar pentru Leo – în ciuda atitudinii lui de șmecher integrat în L.A. O bâjbâială printr-o viață în care duc cu ei, din ce în ce mai împuținat și mai imposibil de recunoscut, ceea ce au sperat că vor fi. Acel ceva care e departe de ceea ce au ajuns. Aproape de nerecunoscut: trei oameni disperați, luptându-se să supraviețuiască și să se adapteze într-o lume cu reguli complet diferite de cele cunoscute; strălucitoare, însă nemiloasă, plină de promisiuni, dar și de capcane. În care fiecare e pe cont propriu și unii sunt dispuși la orice. Pentru câștig, pentru puțină liniște, din dragoste, dintr-un soi de oboseală sau de ură față de sine. Până când ceva se rupe. Și fiecare își arată adevăratul sine. Mai hâd sau mai plin de răni și de neputințe. Cu tot golul care se cască de jur împrejur. Care îl împinge pe Leo să o părăsească pe Cristina, iar pe tânăra ce visa să fie actriță, dar care ajunge să joace în filme pentru adulți, să înghită un pumn de pastile, în timp ce Marius va continua să meargă înainte. Oricum, indiferent ce înseamnă acest înainte. Fiindcă lumea lui, Oravița și Teicova bunicilor, nu mai există decât în amintire. Acolo unde trei copii se așteaptă unul pe altul în praful uliței, joacă fotbal și Omul negru, mănâncă crempită, șmerchifle și visează la o altă viață. Acolo unde trei adolescenți (dintre care doi sunt copiii de altădată și celălalt, Leo, timișoreanul devenit de-al lor grație Cristinei) intră brutal în viață. Ajutați de soldatul Marcel Custură, moldoveanul cu filosofia lui „sănătoasă” (Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!) și de tovarășii lui. În noaptea aceea în urma căreia niciunul nu l-a mai putut privi cu adevărat pe celălalt în ochi. În care tot întunericul și toată mizeria lumii se revarsă peste trupul și în sufletul Cristinei. Totul până când reîntoarcerea pentru a doua oară în țară îl va purta pe Marius, în Corvette-ul lui roșu decapotabil, după care toți românii, puștani sau nu, întorc capul, către confruntarea cu ceea ce a fost și mărturisire, cu încercarea jalnică de a schimba ceva, cu confirmarea înstrăinării de Paul – între timp (deja de ceva timp) o tânără speranță printre scriitorii hârșiți din Iași. În fine, către întoarcerea simbolică în Teicova și, amintind de proza eliadescă, către „întâlnirea” cu Cristina. Cea de atunci. În singurul mod posibil.
Oricum, în America au ajuns până la urmă trei prieteni. Poate că nu chiar prieteni… sau da… Dar de fapt trebuiau să fie patru…
Tot ce rămâne din visul de altădată e Corvette-ul roșu, decapotabil. Acum doar niște fiare pe linia de tren dintr-un sat care nu mai are nimic din satul copilăriei lor. Un Corvette atât de diferit de cel de pe posterul din camera lui Marius din Oravița, atât de diferit de cel din melodia lui Prince care îi înfierbântase odinioară imaginația, pe când o asculta alături de Paul și de Cristina, crezând în el, în America și într-o dragoste fără sfârșit. Un Corvette care nu înseamnă nimic. Exact ca visul lor. La fel ca viața lor. Și acel Noapte bună, copii!, salutul neașteptat al lui LePendu răsunând într-un living din L.A. (ca mai demult vocea de la radioul din România), cu toată absurditatea lui. Legat de amintirea jocului de-a Omul negru, întrerupt brusc și plin de spaimă de vocea despre care au crezut că îi aparține lui Ginuțu, adolescentul spânzurat de crengile plopului din apropierea căminului cultural din Teicova. Nu din cauza vreunei vrăji malefice, ci din dragoste. Așa cum din dragoste și din neputință va face Cristina tot ceea ce va face. Noapte bună, copii! și versurile stupide ale cântecelului despre Omul negru anticipează, grotesc și tragic, căderea. Golul. Ratarea. Noapte bună, copii! e rânjetul (sau palma) pe care viața îl/o dă celor care își permit, fie și pentru o clipă, să viseze.
De atunci trecuseră o mie de ani. O mie de ani, un ocean și o mulțime de întâmplări care le transformaseră lumea în ceva tot mai greu de controlat.
Există o dimensiune realistă a poveștii din romanul lui Radu Pavel Gheo, de o extraordinară acuratețe în recuperarea atmosferei și a spiritului locurilor – atât înainte de `89 (când privirea, încă nedezvrăjită, are o anumită seninătate, o stabilitate și o inocență specifice vârstei copilăriei și apoi adolescenței), cât și după, înregistrând (de data aceasta perspectiva aparținându-i preponderent lui Marius, „străinului”, și mai puțin lui Paul, cel contaminat și conștient/împăcat cu metehnele locului) neașezarea, abuzurile, indiferența, nepotismul, capacitatea tuturor de a se adapta, dorința de a parveni, sărăcia lucie sau spoiala de civilizație. Dar și în acest al doilea caz, privirea nu e neutră, ci rămâne încărcată de o anumită capacitate de recunoaștere, de o nostalgie legată de lumea în care au trăit odată patru prieteni, atât de tineri și de lipsiți de griji. Există bine prins un farmec al locului ce se strecoară subtil printre oazele de sălbăticie, de violență și de mizerie, ca o undă de șoc ce înfioară sufletul chinuit al lui Marius și îi permite lui Paul să își caute un loc suportabil în Iași, chiar dacă asta nu anulează compromisul. Există însă, în același timp, și un alt filon – un supranatural de sorginte folclorică și biblică, preluat de Radu Pavel Gheo pe filieră cultă. În Iacobenii Noi, în fața Mitropoliei de la Iași, pe străduțele fostei capitale moldovenești sau în Mercedesul metalizat ce străbate șoselele României se duce și o altă bătălie. Aceea între Bine și Rău, între ceea ce e moral și ispita de a face pactul cu diavolul. Totul culminând cu vertijul sufocant al jocului de tarot dintre Sfântul Petru (bătrânul îmbrăcat în haine țărănești, mirosind a mentă și cu tulburătoarea seninătate a ochilor lui albaștri) și Satana (Dunkelman, cu zâmbetul larg și cinic, răceala oțelită a ochilor și fierbințeala stranie a palmelor). Paul începu să răsufle greu. Transpirația îi curgea șiroaie pe spinare și avea bufeuri de febră. Poate chiar era bolnav. Simți că amețește și chiar când era gata să alunece de pe scaun într-o parte, Dunkelman îl apucă de ceafă cu o mână mare și grea, îl trânti pe masă și zise cu o ură inexplicabilă: Na, și pe el! Scena, remarcabil construită, reprezintă o punere în abis a ceea ce înseamnă, de fapt, fiecare om și fiecare viață: continua și teribila luptă dintre bine și rău. E aproape imposibil să nu te gândești la Bulgakov și la cele două planuri pe care le construiește în Maestrul și Margareta pentru a sublinia aceeași tensiune, aceeași cădere, aceeași omenească tentație către un mai bine ce înseamnă a-ți vinde sufletul. Aici sau Dincolo. Aici și Dincolo.
Fiindcă tot n-ai ce să faci, așa se petrec lucrurile și, mai devreme sau mai târziu, o să ajungi și tu, ca toți ceilalți, într-un colț de tunel izolat și neluminat, unde te trezești brusc singur înainte să fii aruncat în bezna de Dincolo.
Acoperind aproape un sfert de secol (primele amintiri, aparținându-i lui Paul, sunt din 1983, „Prologul” e plasat în 2008), plimbându-ne din Oravița și Teicova prin lumea literară ieșeană, în fapt, românească (delicios și cât de adevărat surprinsă), prin Bucureștiul învăluit în miros de mititei, loc al unei străluciri ce coexistă cu cea mai cenușie mizerie și mai balcanică lipsă de căpătâi, revenind în locurile copilăriei, acum parcă încremenite în timp și fără niciun viitor, făcând salturi în bulversanta Americă, în lumea de mucava în care visurile se lovesc de o realitate la fel de cruntă și de tăioasă – deși atât de diferită de cea din țară -, Noapte bună, copii! e un adevărat tur de forță narativ, iar tematic amintește (cel puțin parțial) de Zaira lui Cătălin Dorian Florescu, cu toate diferențele temporale legate de perioada comunismului românesc. E un roman în care se jonglează cu planurile temporale și spațiale, în care se revine (metodic) asupra unor momente, dilatându-le, schimbându-se ușor perspectiva (a lui Marius, respectiv, a lui Paul), în care se glisează (și) către elemente ce vizează aspecte legate de scris, de succesul literar, de receptare și de viața literară (când serios, când subtil ironic), cu trimiteri muzicale și cinematografice, într-o alternanță de tehnici ce amintesc de primele romane autohtone (cu un narator adeseori intruziv, vorbind peste capul personajelor, anticipând sau mărturisindu-și aproape spășit limitele), trecute prin (și revalorizate) de postmodernism și altele ce demonstrează o conștiință perfect formată a limitelor și a posibilităților scriiturii. Dincolo de unele tușe apăsate (și nu am în vedere scenele puternice din roman, ci pe acelea menite să construiască imaginea de ansamblu asupra lumii românești postdecembriste – cum este cea a dialogului dintre Marius și Florin, vameșul uns cu toate alifiile, sau cele care recuperează pregătirile electorale, de un comic grotesc, ale părintelui Saveliuc, împins de soția Elena să nu rămână popă în fundu lumii, „cariera” doamnei Mariana, secretara Gazetei culturale din Iași – toate perfect recognoscibile pentru orice cititor autohton, Noapte bună, copii! e perfect echilibrat, cu tăieturi precise și legături (peste timp și spațiu) atent construite. Dar e mai ales o poveste. Teribilă și tulburătoare. Despre niște copii naivi brusc aruncați în viață, o prietenie, despre traume și dezamăgiri, despre încercarea de a te adapta și căutarea fiecăruia de a-și găsi (sau de a-și face) un rost.
Cu Radu Pavel GHEO ne vom întâlni la Bistrița, sâmbătă, ora 11, într-un eveniment moderat de Nicoleta Munteanu. Programul complet al Festivalului „Poezia e la Bistrița”, AICI!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
