Noaptea Albă a Galeriilor sau Despre locurile care ascund povești

Noaptea Albă a Galeriilor – 2019 este ceva mai mult decât o pată de culoare ce pâlpâie atrăgător printre activitățile mai mult sau mai puțin previzibile pe care le poți face pe străzile Iașului seara sau în timpul nopții, e un mijloc de comunicare cu oameni pe care nu-i cunoști, dar care au ceva de spus, un dialog între creatori, creația lor și public, o formă plăcută de educație și un pretext pentru adolescenți de a discuta despre artă. Adesea m-am întrebat dacă arta depinde exclusiv de artist sau invers, artistul e dependent de artă, și unde se situează publicul în această ecuație. Mai ales, publicul tânăr, greu de convins că o galerie de artă poate fi un spațiu prietenos. Înțeleg acum că legătura dintre oameni și frumos este facilitată de acest dialog în care spațiile expoziționale se deschid generos și poți nu doar vedea o operă, ci și artistul din spatele ei.

La Iași am ajuns la cea de a patra ediție a acestor Nopți Albe, eveniment ce le-a permis iubitorilor de artă să intre în peste 12 galerii în noaptea dintre 11 și 12 octombrie. Pasionații de pictură, grafică, sculptură, de arta vizuală modernă, dar și simpli curioși au putut să participe la activități diverse, să se plimbe prin atelierele unor artiști ieșeni cunoscuți, să privească, să comenteze, să descopere. Este un lucru într-adevăr formidabil, fiindcă astfel ajungem să înțelegem poate mai bine latura artistică a omului, nevoia fiecăruia de a găsi o formă de exprimare, multitudinea de posibilități prin care poți comunica.

Mi-a atras atenția cât de divers a fost publicul pe care l-am întâlnit: adolescenți, adulți, părinți cu copii de mână, vârstnici, cu toții au colindat străduțele din centrul Iașului timp de câteva ore pentru a intra în galeriile/ atelierele unde erau expuse operele artiștilor plastici.

Am dorit să aflu ce gândesc aceștia și l-am rugat pe Radu Carnariu, extrem de deschis și de disponibil, să-mi spună care a fost, din punctul lui de vedere, prima formă de dialog: cuvântul sau imaginea. Răspunsul m-a surprins: Procesul artistic, pentru mine, se combină cu scrisul. De cele mai multe ori, îmi notez ideile sub formă de cuvinte, idei care, sub o formă sau alta, vor lua calea vizualului. Dar înaintea gândirii verbale, există imaginația. Cu siguranță, imaginația unui creator este esențială și ajungem să ne întrebăm dacă artiștii mai au emoții atunci când își revăd opera, când se reîntâlnesc cu ea pe pereții unei expoziții sau într-o galerie, cum o percep după ce ultima linie și ultima tușă de culoare au fost trasate. Bănuiesc că da, fiindcă mie toate operele printre care m-am strecurat timid sau curios mi-au transmis o anumită emoție și m-au făcut să mă gândesc la ce au căutat, ce au văzut, ce au dorit să exprime autorii lor.

Grafică, sculptură, fotografii, pânze în ulei, culori, linii, imagini, obiecte înghesuite, toate aparțin unui întreg ce definește această seară ca fiind nu doar deosebită, ci mai degrabă revelatoare. Din succesiunea de forme și nuanțe, mă voi opri asupra imaginii a două femei ce alergau printr-un lan de porumb. O perspectivă interesantă și o senzație tare: aveam impresia că picioarele celor două femei se mișcă și că lanul vibrează, e viu. Dinamismul era surprinzător, mă întrebam către ce sau spre cine se îndreaptă cele două siluete. Pisica Lui Felix Aftene m-a uluit prin silueta suplă, fantomatică: un corp metalic ce prinde viață, două aripi, un pervaz de pe care sunt sigur că își va lua în curând zborul. Am rămas mult timp în fața unei pânze de Radu Carnariu, în care sacrul părea devorat de carnalitate: un chip de serafim, cu aura specifică, aproape acoperit de aripioare crude de pui; rozul intens accentua ideea de indiferență. Ochiul privitorului surprinde mai întâi bucățile de carne și abia apoi chipul sufocat, de un verde întunecat, ce se pierde printre acestea. Un alt tablou care mi-a atras atenția are în centru o burka pe un fundal verde. Nu ne dăm seama dacă persoana din tablou este cu fața îndreptată către privitor, iar acest aspect imprimă spaimă, transmițând o anumită stare inconfortabilă. Lumea nu poate fi văzută, nu doar chipul e acoperit, ci, în locul ochilor e o bandă care nu permite niciun contact cu exteriorul; nu poți descoperi ceva despre identitatea, despre viața acelei femei devenită o gaură neagră. Verdele percutant, puternic, amintește de Orientul Mijlociu, astfel încât imaginea vorbește despre o realitate socială pe care ești astfel „obligat” să o asumi. Un om chinuit, ce țipă strident, iată o altă propunere a lui Felix Aftene. De pe pânză se ivește un bărbat supraponderal, ce pare a avea un bolovan în stomac, un pietroi ce îl dezechilibrează – carnea care se adună, se revarsă, îngreunează – lăcomia umană. Sus se observă chipul cenușiu și gura deschisă, dar accentul cade nu pe fața bărbatului, care nu se vede complet, ci pe burta lui. Parcă era un Sisif ce trebuia să-și poarte bolovanul nu pe umeri, ci în pântece, pedeapsă pentru viața pe care a dus-o. Pacea este, cu siguranță, un etalon în viața multora, dar cum se face că aceasta este asociată cu imaginea unui craniu, pe un fundal maro, cu alte mici dâre de culoare? Când am privit tabloul, m-am gândit la un câmp de luptă pe care a fost gravat PEACE, dar nu pentru a opri violența, ci, mai degrabă, ostentativ, un exercițiu de a râde în fața morții.

Pe lângă pânzele impregnate de culoare, uneori vibrantă, arzătoare, alteori doar umbră, am descoperit și obiecte revalorificate, aduse în atenția publicului, scoase din spațiul în care ne-am obișnuit să le vedem: cizme, o pipă, bidinele. Senzația era în fața unora dintre ele, ca și în fața sculpturilor, aproape înfricoșătoare: ele captau și păstrau viața, ne obligau să le privim și să le înțelegem povestea.

Noaptea Albă a Galeriilor, prima la care am participat, a fost pentru mine prilejul de a-i cunoaște pe acei artiști ieșeni, ale căror opere le admirasem în paginile revistei „Alecart”(îmi pare atât de rău că atelierul lui Dragoș Pătrașcu era închis!), sau de a-i reîntâlni pe câțiva dintre ei, dar și un moment de reflecție. Am descoperit prin intermediul tablourilor, al sculpturilor și al pieselor care constituiau expozițiile un set de imagini și de trăiri prin care pot ajunge să înțeleg mai bine arta contemporană și, implicit, pe mine însumi.

 

(*Horia-David Munteanu, redactor Alecart, este elev în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Foto: Horia-David Munteanu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.