Între lumi: Noaptea oracolului, de Paul Auster

Cuvintele pot modifica realitatea, așa că sunt prea periculoase pentru a fi lăsate pe mâna unuia care le iubește mai presus de orice.

O meditație despre destin și întâmplare și despre puterea pe care gândurile și imaginația o au asupra felului în care sunt trasate liniile realității. O carte despre măsura în care literatura, ca formă de manifestare a subconștientului, ca expresie a ceea ce există, dar nu e încă inteligibil, poate revela adevăruri despre viața noastră și a oamenilor din jur. O carte despre dorințele și obsesiile sau secretele pe care le purtăm. În egală măsură, un roman despre stranii coincidențe, despre cum ceea ce e întâmplător și adesea lipsit de sens dobândește coerență odată transpus în text sau despre cum textul imprimă o formă existenței celui ce îl scrie. Ficțiunea care poate genera realitatea și realitatea ca punct de plecare pentru ficțiune. Cu limita imposibil de decelat dintre cele două.

În posibilitatea de a transgresa această limită, aproape terifiantă prin forța de seducție, dar și prin capacitatea ei de a modifica ceea ce pare a fi stabil și de neclintit, stă miezul experienței traversate de personajul lui Paul Auster în Noaptea oracolului, un scriitor a cărui viață e dată peste cap în doar câteva zile. Zile legate de impulsul pe care caietul cu coperte albastre fabricat în Portugalia, cumpărat dintr-o micuță papetărie a unui chinez din Brooklyn, îl generează, acela de a se reapuca de scris.

Presupunând că povestea pe care o voi spune are vreo noimă, cred că atunci a început totul – în acele câteva secunde când singurul zgomot rămas pe lume a fost cel al creionului.

Sidney Orr e un bărbat care s-a reîntors aproape miraculos la viață, deși medicii nu îi mai dădeau nicio șansă. E un scriitor încă tânăr care trăiește în continuare într-o stare de semi somnambulism, încercând să se reobișnuiască cu ritmurile unei vieți din care fusese aproape expulzat. Starea de transă în care se află, consecință a traumei suferite și a pastilelor, îl face să perceapă totul distorsionat, îl obosește și conferă un aer straniu aproape tuturor gesturilor sale. Orr e un spectator într-o lume care este și nu mai este a lui, pe care o recunoaște, dar de care se simte încă străin: pluteam ca un spectator în visul altuia, privind cum se învârt rotițele lumii și minunându-mă că fusesem și eu odată ca cei din jurul meu: mereu grăbit, mereu alergând de colo până colo, mereu în întârziere, mereu zbătându-mă să înghesui încă nouă treburi înainte de apusul soarelui. Starea în care se găsește și faptul că e scriitor fac ca tot ceea ce urmează (și care este relatat la distanță de douăzeci de ani) să se așeze sub semnul posibilului, al unei stranii prelungiri a propriilor dorințe și temeri, al unor revelații și semne care pot fi interpretate multiplu. Exact această condiție a experienței pe care o traversează personajul devine pretextul unei meditații asupra raportului dintre realitate și ficțiune, dintre ceea ce este trăit și ceea ce este doar căutat, dorit, care atrage și înspăimântă în egală măsură.

Gândurile sunt reale. Cuvintele sunt reale. Tot ceea ce e omenesc e real și uneori știm că se va întâmpla ceva înainte să se întâmple, chiar dacă nu suntem conștienți de asta. Trăim în prezent, dar viitorul e înăuntrul nostru clipă de clipă. Poate că asta-i și chestia cu scrisul […]. Nu să consemnezi evenimente trecute, ci să faci să se întâmple lucruri în viitor.

Miza nu este însă căutarea unui răspuns, ci tatonarea lui. Întredeschiderea, privirea aruncată către, multiplele posibilități de a înțelege ceea ce ți se întâmplă. Pentru că propriu-zis în cele nouă zile în jurul cărora se articulează experiența rememorată de Orr nu se petrec foarte multe: o mică criză matrimonială, moartea unui prieten (tot) scriitor, rătăcirile printr-un oraș în care poți întâlni mici oaze de mister, dar și mult omenesc, mult derizoriu și care îți revelează câte ceva despre tine. Punctul de plecare e descoperirea unui caiet albastru într-o mică prăvălie, ivită în cartier pe neașteptate, care dispare apoi la fel de misterios pentru a se transforma într-un spațiu închis și mizer ce se deschide spre un altul, loc al plăcerilor ilicite, și a reapărea, câteva zile mai târziu, în celălalt capăt al orașului – aceeași și totuși diferită, refuzându-i de această dată accesul la ceea ce speră să descopere: noi caiete asemănătoare primului, caietul albastru, care să-i susțină apetitul de a scrie. Peregrinarea personajului  între spațiile deschise și cele închise, între ceea ce este vizibil și, deci, inteligibil și ceea ce e o reflexie a unor dorințe și obsesii se regăsește apoi în ceea ce scrie Orr. Căci descoperirea caietului albastru îi redeschide pofta de a scrie. Adică de a dispărea din propria viață pentru a plonja în viețile unor personaje, fără a ști că, de fapt, ceea ce scrie este, într-o anumită măsură despre sine – proiectarea unei suite de alter ego-uri, de realități posibile, de adevăruri neasumate despre propria viață alături de Grace, despre temerile și dorințele legate de căsnicia lor.

Ceea ce pare a fi inițial doar imaginația unui scriitor care își regăsește bucuria de a crea se dovedește o formă a dilemelor în care e prins. De aceea romanul pe care îl începe se împotmolește la mijloc, scenariul la care lucrează e doar o schiță, neacceptată de producători, fragmentele de ziar ce îi atrag atenția au o legătură cu ceea ce trăiește alături de Grace. De aceea se lasă apoi purtat de nevoia de a face din chiar soția lui protagonista unei narațiuni în care complicatele legături dintre ei și John Trause, figura paternă și protectoare din viața lui Grace, scot la lumină un posibil adevăr care ar putea să-i zguduie viața. Totul este dus până în punctul în care personajul rămâne închis, blocat, într-un spațiu din care inițial e convins că poate ieși, dar care se dovedește o fundătură. Și pentru care nu are soluții. Nici ca autor, nici ca ființă ce trăiește experiența în sine. Imaginația lui îi pune pe protagoniști în astfel de locuri din care nu au cum evada și îi abandonează acolo. Pentru că propria viață e o cameră închisă în care a ajuns prizonier. Iar tot ceea ce este dincolo de acest nucleu obsesional se înconjoară de alte astfel de zone: posibilitatea de a ieși din rutina, nici măcar pe deplin conștientizată, a unei căsnicii printr-o întâmplare interpretată ca semn și care îi oferă soluția unei fugi și a unei alte vieți, desprinderea așadar de vechea identitate și evadarea din propriul timp, manuscrisul încredințat și literatura ca oglindă a unei experiențe revelatoare, iubirea fulgerătoare și dorința care acaparează, așteptarea de a fi căutat și salvat, starea de confuzie care provoacă drama.

Viitorul era deja în mine și mă pregăteam pentru catastrofele care aveau să vină.

Fiecare dintre aceste deschideri, tatonate în scris, se dovedește o zonă ce are direct sau subtil legătură cu realitatea mariajului lui Sidney și Grace, cu problemele pe care cei doi soți le au, cu trecutul ei, prea puțin cunoscut, și cu incapacitatea lui de a decide. E o legătură la început firavă, de unde și dimensiunile consistente ale primului roman în roman (în fapt, un roman în roman care încorporează și vorbește despre un alt roman), ceea ce face din Noaptea oracolului o carte despre cum se scrie și despre implicațiile a ceea ce se scrie, despre construirea și deconstruirea unui text, despre relația dintre idee și formă, impas, pulsiunile subconștientului unui scriitor, mecanismele de defulare și de cenzurare, despre viața anodină de zi cu zi și prelungirile acesteia în ficțiune, despre tirania pe care imaginația o exercită asupra realității trăite, adică o construcție sinuoasă, multietajată, roman și metaroman deopotrivă.

Există o orizontalitate a narațiunii și numeroase alte lumi care se alătură acesteia, îi redesenează contururile, o sufocă sau îi conferă oglinzi în care să se reflecte și care să-i lumineze alte sensuri. Pe care Sidney Orr le găsește, dar pare a refuza să le vadă, pentru că preferă să rămână pe teritoriul stabil a ceea ce este inteligibil și nu-i zguduie fundamental rutina. Asta, chiar dacă finalul este ambiguu, fiindcă nu știm în ce măsură Grace, trecând printr-o experiență asemănătoare celei pe care a cunoscut-o Sidney (confruntarea cu o rupere de nivel, posibilitatea dispariției), supraviețuiește sau nu, se întoarce sau nu la vechea viață și la soț. Experiența celor doi este și ea în oglindă, așa cum tot ceea ce a scris Orr în cele nouă zile de când a găsit în Palatul de hârtie, papetăria stranie ce-i iese pe neașteptate în cale, caietul albastru nu reprezintă altceva decât bucăți dintr-o altă oglindă, uriașă, în care se reflectă chiar propria viață. De aceea va și distruge caietul, înțelegând că ceea ce a scris, oglinda a ceea ce este mai profund și mai tainic în el, i-ar putea determina alegerile. Ducându-l într-un timp și într-un loc de unde nu ar mai ști să iasă, izolându-l de ceea ce știe, de ceea ce are.

Eram fericit, mai fericit ca oricând că trăiesc. Era o fericire mai presus de consolare, mai presus de suferință, mai presus de toată urâțenia și frumusețea lumii.

Complex, extrem de bine articulat, propunând un joc care se desfășoară pe mai multe paliere, Noaptea oracolului este în egală măsură roman și roman despre roman, o articulare, cu mijloacele ficțiunii, a gândului despre relația tensionată, ambiguă, de putere care se stabilește între ceea ce trăiești și ceea ce scrii. Cine pe cine influențează: realitatea trăită ficțiunea sau ficțiunea realitatea? Cât putem înțelege atâta timp cât rămânem doar în interiorul unei singure vieți? Putem controla cu adevărat ceea ce există în noi? Care sunt pericolele ce ne pândesc în momentul în care întâmplarea deschide uși către alte posibilități? De fapt, cine suntem dincolo de ceea ce vrem să fim? Căci, nu întâmplător, Lemuel Flagg, eroul orb din Noaptea oracolului, manuscrisul unui roman considerat a fi opera Sylviei Maxwell, și care ajunge întâmplător în mâinile lui Nick Bowen, personajul din romanul pe care îl începe inițial Sidney Orr, este un om atât de sensibil la vibrațiile din jurul lui, încât știa ce o să se întâmple înainte ca evenimentele să aibă loc. Chiar dacă Orr, la rândul lui, e doar pe jumătate orb și profet, el alege să vadă doar prin intermediul a ceea ce scrie, pentru a nu tulbura oglinda plată a propriei vieți. Așadar, e și nu e orb, e și nu e oracolul prin care poate descifra ceea ce nu este la vedere. Sidney rămâne între, știind doar ceea ce fiecare om știe, însă, ca scriitor, presimte și înțelege, e un clarvăzător. Ceva a fost trăit, ceva a fost presimțit, ceva a fost scris. Ceva trebuie distrus pentru a putea, eventual, păstra altceva.

 

(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart,  profesor #Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!