Cum să supraviețuiești unei alte zile: Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, de Florin Lăzărescu

„Ei, rabdă inimă și taci,/ Ca pământul care-l calci…”

Urmărind derularea momentelor ce alcătuiesc o zi din viața lui Pavel Iovan, un soi aparte de tristețe te învăluie, persistând și după ce personajul lui Florin Lăzărescu ajunge în halta de unde a plecat dimineața și, învăluit în întuneric, se întoarce spre casă cu un soi de mulțumire că, iată, a mai trecut o zi și Dumnezeu (în care mai degrabă se încrede decât crede) l-a apărat din nou.

Plecat de cu noaptea de acasă și întors tot noaptea, navetist la bătrânețe, cum a fost, de altfel, toată viața, Pavel poartă cu el lumea și realitățile timpului său, ca un ultim mohican a cărui demnitate vine din simplitatea și firescul cu care trăiește ceea ce i se întâmplă. Nu cred că intenția lui Florin Lăzărescu a fost să asocieze destinul lui Pavel Iovan cu tristețea. Personajul său nu interiorizează acest sentiment, el e pătruns de o anumită amărală, dar una care nu provoacă sterile problematizări, revolte existențiale, sentimentul eșecului sau alte fisuri identitare cu care personajele literaturii ultimilor ani ne-au obișnuit. E, mai curând, o oboseală ce i se cimentează ca mortarul în suflet fără a da pe din afară, care ajunge una cu firea și cu ființa lui și care-l face să dorească să se retragă din joc cu conștiința lucrului bine făcut, cu un soi de mândrie a supraviețuitorului care nu vrea să ducă bătălii de dragul gloriei trecătoare. Tristețea nu e, așadar, a lui, ci a cititorului și, aproape sigur, doar a cititorului care, fie și parțial sau mediat, are conștiința timpului și a lumii în care a trăit Pavel Iovan. A acelor ani în care a face naveta, a munci, a câștiga o pâine, a crește copii era singura formă de a trăi. Un drum drept, fără alegeri personale, dar și fără capcane, în care nu exista ceva doar pentru tine, ci doar ceva ce trebuia făcut și atât: Ce special, tată? Tu crezi că eu trăiesc ca alții, după filme? Ce special să vreau? Orice crezi tu că ai special, mai sunt măcar un milion de oameni care vor sau au exact la fel. Și-apoi, drept vorbind, eu nici nu prea am avut de ales. Viața mea a fost un singur drum, ca-n Siberia, n-am avut unde merge stânga-dreapta… Nu mă plânge! Despre realitățile acelea, Pavel nu vorbește, el știe doar că are patrușcinci de ani de muncă pe muchie. Am șaijdoi de ani vechime în muncă, mai mult decât viață, vedeți și dumneavoastră! și că ar vrea să se pensioneze. Nu pentru că nu-i mai place munca, nu fiindcă e grea naveta, ci pentru că îi este frică. Îi este frică să nu ia bătaie pe șantier.

Nu m-am săturat. Numa’ sunt amărât câteodată.

Despre viața de altădată Pavel nu vorbește decât foarte puțin. E lipsit de sens de vreme ce nu interesează pe nimeni și nimeni nu are răbdare să afle ceva din celelalte vremuri. Oamenii cu care lucrează acum sau pe care-i întâlnește au o altă vârstă, „ai lui” fie au murit, fie s-au pensionat, fie viața i-a dus departe, iar întâlnirile rămase sunt întâmplătoare, niște bucurii-recunoașteri fără consistență, de moment. Cu toate acestea, anii aceia sunt acolo și ei constituie background-ul personajului. Pentru el, nu sunt buni sau răi, ei au fost și atât. Îi recunoști în gesturile, în cuvintele, în gândurile lui. Modul acesta simplu de a fi, dintr-o bucată, în care amărala și demnitatea își dau mâna sunt ale unei generații care se stinge sub ochii noștri. Într-un fel, sunt ale tuturor părinților noștri. Părinți-mohicani și dinozauri rătăciți într-o lume diferită de cea a tinereții lor, diferită de cea a copiilor lui Pavel și de a noastră, așa cum o descoperă bărbatul în clădirea de birouri în care ajunge pentru a căuta un avocat, deși nu pare convins că vrea să găsească unul, a-și întâlni fiul, a pătrunde în atmosfera corporatistă care îl face să se crucească de cum poți lucra fără a lăsa nimic în urma ta (Ce-a mai ajuns lumea asta! Să câștigi din joacă! Asta-i muncă?), în lumea oamenilor îmbrăcați toți în același costum, a reclamelor menite să te convingă de faptul că trebuie să faci saltul de la supraviețuitor la câștigător, o lume ca o piesă de teatru care nu are nimic de-a face cu viața pe care o duce Pavel și care-l face să-și spună că nu a pierdut nimic necunoscând-o: Apoi, dacă așa-i la teatru, chiar n-am pierdut nimic că nu m-am dus niciodată!

Printre oamenii din sălile prin care se perindă ajuns întâmplător, el se simte ca un copil mare printre alți copii ce nu au pierdut încă bucuria jocului și se simt plini de importanță în spațiul acesta al unei altfel de vieți. Curios, mucalit, privește, intră pe jumătate în joc, se duce chiar la un interviu de cleaning operator și răspunde întrebărilor tinerei din fața lui, deși nu le înțelege rostul (Spuneți-mi ce puncte tari aveți? / Cum adică? / La ce sunteți dumneavoastră cel mai bun? / La muncă. […] Care este obiectivul dumneavoastră personal în viață? / Să trăiesc. / Unde vă vedeți peste cinci ani? / Unde să mă văd? La pensie, dom’șoară), dar știe că între el și ei se întinde un spațiu care nu va putea fi niciodată umplut. Nu la o altfel de viață tânjește Pavel. De fapt, nici nu îl interesează și nici nu o înțelege, așa cum, de altfel, îi spune cu o anumită tandrețe atât fiica (Lasă, tată, că toată viața ai fost un bleg, i-ai lăsat pe toți să-și bată joc de tine…), cât și fiul (Sălbatic mai ești, tata! Mai trăiește și tu în zilele noastre!). Ceea ce știe el este viața pe șantier, mânuitul mistriei, șapa care trebuie atent turnată și nivelată, lucrul cu canciocu’, dreptaru’, fretonu’, grija și mândria lucrului făcut serios și trainic, sudoarea, atenția la ieșirile intempestive ale șefului, teama provocată de amenințările lui Dudu care îi cere să-i aducă o sticlă de vin de acasă și îi face viața grea împreună cu tovarășii mai tineri până în momentul în care arată că are și el pe cineva, că nu e doar moș Mistrie, poreclă pusă în bătaie de joc de ceilalți.

Viața mea a fost bună. N-ai tu treabă.

Munca aceasta făcută nu neapărat cu plăcere, cât cu gândul că, dacă asta e tot ceea ce știe să facă, atunci măcar lucrul făcut de el să iasă bine este drumul egal al fiecărei zile pentru Pavel, un drum care nu are în el nimic excepțional, dar care nu e resimțit nici ca eșec, căci, pentru cei mai mulți din generația lui, nu exista un altul: Nu mă plânge! Da’ ce, n-am mâini, n-am picioare, de ce să-ți fie milă? Să nu fi putut merge, să nu fi putut vorbi ar fi fost ceva. Da’ eu am avut mare noroc toată viața, tată! Sunt sănătos, vă am pe voi, pot merge și vorbi. Șantierul plin de gropi și de oameni de tot soiul, cu înjurăturile și nemulțumirile lor, cu muncitorii vietnamezi despre care „ai noștri” cred că au venit să le ia locurile, cu șefii care știu mersul lucrurilor pentru a ieși în câștig, cu micile „afaceri” făcute pentru a mai câștiga un ban și trasul de timp când se poate e o imagine în mic a societății românești postdecembriste, cu supraviețuitori și învingători. Iar dacă pentru cealaltă lume, cea a generației fiilor lui Pavel, supraviețuitorii sunt ratații și iar a fi învingător e visul care trebuie livrat cu lingurița, nu obținut cu mistria, pentru Pavel Iovan, a fi supraviețuitor e un dat la fel de bun ca oricare altul. E rezultatul unor vremuri despre care cei ce se doresc învingători nu știu nimic. Și copiii lui Pavel, deși au cunoscut ceva din vechea lume, s-au adaptat la cea nouă, au alte griji. Deși nu își renegă rădăcinile, se desprind de ele. Despre ceea ce a fost se poate doar scrie, iar la acest fel de „mărturie” își îndeamnă tatăl fiul: Pentru că totdeauna mi-au adus aminte de ceva care uitasem. Și, dacă nu era scris, poate nu mi-aș fi amintit niciodată de întâmplările alea. Și-mi place să-mi amintesc ce-am trăit. De aceea, cuvintele auzite, filosofia butonului interior perorată de cei care nu au cunoscut nici naveta, nici șantierul, nici spaima, nici umilința și nici posibilitatea unei altfel de vieți, sunt doar vorbe lipsite de sens pentru Pavel: Dacă îmi poți auzi vocea înseamnă că ai supraviețuit uraganului… Dacă mă auzi înseamnă că ai supraviețuit furtunii, ai supraviețuit încercărilor, ai supraviețuit trădării, ai supraviețuit invidiei, ai supraviețuit tuturor… Și, ca să-ți schimbi viața, tot ce trebuie să faci e să apeși butonul interior, să schimbi de la modul supraviețuire la modul câștigător. […] Apasă butonul de la supraviețuitor la învingător… de la durere în câștig… de la ratat la campion!

Ce știi tu? Eu noaptea plec, noaptea mă-ntorc!

Personajul lui Florin Lăzărescu nu se gândește mai departe de ziua pe care trebuie s-o ducă. La ziua de azi, la fel ca la cea de ieri și la cea de mâine. Ziua aceasta a lui nu are în ea nimic deosebit – așa cum s-a întâmplat cu toate cele care au fost și pe care le mai are până la pensie. Ziua aceasta a lui e, într-o anumită măsură, o zi din viața lui Ivan Denisovici: rezultatul unei existențe într-un altfel de gulag, cu siguranță mai uman, cu siguranță mai acceptabil, mai puțin abrutizant, dar nu mai puțin istovitor, din care eliberarea e la fel de imposibilă. Nu întâmplător, evocarea Siberiei se face contrapunctic (deși aparent en passant), iar cuvintele basarabencei care fusese deportată în Siberia și rămăsese acolo, venind doar uneori să-și vadă familia ce se întorsese între timp în țară, sunt și cuvintele care exprimă, probabil, în cea mai mare măsură, gândul acestui bărbat și al generației lui: […] ce să fac eu aici la voi? În Siberia totu-i clar: am trăit acolo o viață, știu care-mi sunt prietenii, care mi-s dușmanii, ce-i bine, ce-i rău și n-am altă grijă decât să trăiesc o zi în plus. Aici, toată lumea s-a complicat, s-a amestecat totu’. Eu nu mai pot înțelege lumea asta a voastră.

Așa-i viața, mai și mori.

Nu e nici resentiment, nici demnitate ultragiată în această perspectivă. E o realitate interioară. Simplă, întru totul coerentă cu ea însăși, înregistrând un adevăr. Ceea ce îi reușește lui Florin Lăzărescu în acest roman aș spune că nu e atât recuperarea lumii șantierului sau a unui limbaj care pulsează de autenticitate, nu e nici măcar impresia de viață adevărată în liniile ei mărunte – căci amprenta prozelor anterioare e recognoscibilă și există deja un stil și o viziune marca Lăzărescu. Ceea ce îi reușește este, în primul rând, personajul. Un om în imediatul căruia te situezi încă de la primele pagini, pe care îl recunoști, deși e posibil să nu-l fi întâlnit niciodată, fiindcă variante ale lui fac parte din memoria fiecăruia dintre cei care au vârsta copiilor lui Pavel. E un om surprins în datele fundamentale cu un minimum de mijloace. E un om dintre cei pe care tot mai des îi vedem cum se pierd, pentru că generația lor e subsumată unor alte vremuri.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!