despre mecanismul unei simplități tragice: Noaptea plec, noaptea mă-ntorc de Florin Lăzărescu

Dacă oprești timpul și te așezi într-un loc de unde poți vedea lumea întreagă – detașat, având sentimentul că nu aparții acesteia, că nu o mai poți atinge și că nici ea nu va putea trece prin tine pentru un moment, s-ar putea să vezi viața cu și prin toate mecanismele ei cele mai simple, gesturi și întâmplări puse pe repeat, zile de ieri care nu se mai deosebesc de cele de azi. Și când vei privi din această poziție, toată existența umană va fi cuprinsă în formula unei frumuseți distrugătoare sau a unei suferințe fermecătoare, o viață care uimește prin simplitate, prin naturalețea cu care toate lucrurile se împletesc, curg lent, urmează un drum al lor, cu o direcție firească, deși uneori nebănuită. Florin Lăzărescu surprinde în romanul său Noaptea plec, noaptea mă-ntorc această lume pură prin tragicul intrinsec, pentru care nu poți decât să plângi mut sau să te bucuri strident, acceptând că realitatea a arătat mereu așa. Este de ajuns o singură zi, adunând diverse gesturi devenite aproape ritualice, pentru a desena întreaga viață a personajului Pavel care reușește să spună povestea unei comunități, a unei generații. Florin Lăzărescu ne amintește prin această recuperare a existenței unui om că literatura contemporană oferă șansă de a ne apropia și de a ne lega bine unul de celălalt până când ne vom înțelege și accepta. Căci, vorbind despre prezent, despre imaginea proaspătă și actuală a lumii, ea  nu face decât să ne conducă subtil în acea poziție de observare și de conștientizare a întregului.

– Tot timpul pe drumuri, cu naveta asta, muncind mai mult pentru noi decât pentru tine. Tu n-ai vrut să faci ceva special în viața asta? Ceva doar pentru tine?

Pavel se trezește dis-de-dimineață. Numără găinile. Se contrazice cu soția. Pleacă la muncă. Face naveta. Fumează cinci țigări pe zi. Bea vin la 8,90 lei. Merge pe șantier. Încearcă să evite conflictul. Se întoarce acasă. Nimic ieșit din comun. Aceasta este viața care pulsează. Viața unui om obișnuit. Viața cu minusculă, singura care ni s-a dat. Fumează prima țigară cu fiica lui. Încearcă să iasă anticipat la pensie. I se propune întâmplător un nou job. Asta reușește să-l încânte. Iese în oraș  cu fiul lui. Pare mulțumit, chiar dacă de mâine zilele nu vor mai avea nici măcar aceste clipe pe care nu le-ar putea defini vreodată obișnuite. Viața s-ar putea rupe la un moment dat. Fără a alege conștient, se produce o mișcare în cerc: muncă-bani-muncă. Adică, simplu: a trăi. Pe fundal, gândul rulează aceleași griji și probleme: a întreține familia, a oferi posibilități mai mari copiilor, a reuși. Pentru Pavel, a renunța nu este o alegere atâta timp cât încă mai există un gram de putere și de mulțumire. Simplitatea existenței pe care o trăiește îi aduce liniște. Fără a-și mai putea schimba viața de la un moment x încolo, el a ales să o trăiască, să lupte pentru un viitor demn, ce pare ușor de atins. Să nu fi putut merge, să nu fi putut vorbi ar fi fost ceva. Da’ eu am avut mare noroc toată viața, tată! Sunt sănătos, vă am pe voi, pot merge și vorbi. Pavel nu pare a se lăsa purtat mecanic de această existență, ci doar evită impactul propriilor dezamăgiri și neajunsuri. Încearcă să nu se gândească la nimic în timp ce vorbește mult. Prin gările mizere, printre toți oamenii care merg cu nănașu’, Pavel este cel prin  care se poate vedea cum cele mai mari îndoieli îmbrățișează cele mai mici bucurii, iar peste ele se adaugă puțină mulțumire și se coace liniștea.

Da’ frica cea mai mare a omului e să nu pățească copilu’ lui ceva. Și nu-i așa, o spaimă cum e aia de câine. E ceva ce simți în oase, în sânge, parcă se trezește odată cu nașterea copilului, îți dai seama că tu n-ai știut ce-i aia groază până atunci. 

Liniștea lui Pavel e ocrotită de oameni, ei devin liniștea lui, despre ei vorbește cel mai mult și cel mai frumos – o viață simplă la superlativ. Conversațiile se transformă într-o observație a unui timp trecut care a împrăștiat sau a șters conturul vieții anumitor persoane, un timp ce a plămădit dintr-o lume tristă o lume și mai tristă. Cine-i întreg la cap pe lumea asta? Da’ era prietenu’ meu. Pavel cunoaște prietenia și iubirea și doar prezența sau lipsa acestora îl mai pot scoate din rutină și îi mai pot crea, în egală măsură, un ritm de la care nu se abate. Prietenia și iubirea sunt cele care îl determină în a rămâne sau a pleca, a continua sau a renunța, a se mișca sau a sta pe loc. Chiar dacă lumile în care s-au născut și au crescut sunt contorsionate, Elena și Tudor, cei doi copii ai lui, primesc o iubire fără fisuri și îndoieli, pentru care s-a încercat o potrivire în altfel de forme, eliberată de dorința de a fi înțeleasă sau acceptată. Iubirea este suficientă pentru a umple golurile și tăcerile, depărtările și cruzimile. Familia este pentru Pavel coconul pe care-l poate recupera, este învelișul ce anulează senzația de a trăi singur pe lume. Și da, vine un timp când copilul se trezește și încearcă a recupera ceea ce s-a pierdut, când încearcă a întoarce sacrificiul ca pe-un boomerang.

 – Doamne, ce-a mai ajuns și lumea asta, câte s-au mai inventat!

– Sălbatic mai ești, tata! Mai trăiește și tu în zilele noastre!

Singurătatea se amplifică odată cu sentimentul nepotrivirii într-o o lume care continuă să înainteze și o poate face chiar fără tine, o lume care te-a lăsat în urmă cu tot cu ritmul tău și cu toată dezordinea vieții pe care ai încercat atât de mult să o ordonezi. Orice rahat îți pare urgent de când cu mobilele astea. Pavel nu reușește a se adapta ușor și nici nu cred că își dorește acest lucru. Viața se menține acolo unde lucrurile s-au dezechilibrat și unde la fel de bine pot fi vindecate sau ținute strâns într-o stare de inerție. Nu voi ști niciodată (și niciun răspuns nu m-ar putea convinge în totalitate) dacă Pavel este cu adevărat fericit, dacă poate capta  bucuriile cele mai mici care devin, de fapt, bucuriile cele mai mari, însă ceea ce am sesizat a fost o liniște ce se instalează timid. De aceea, nici nu contează cât de apăsătoare devine această liniște, căci există cu siguranță un moment în care ajungi să simți că e așa de rău și așa de bine, încât știi sigur că ai cunoscut împăcarea. Și atunci viața devine, din nou, atât de simplă. Volumul lui Florin Lăzărescu mi-a amintit de o dilemă fragilă și în asta mi se pare că îi stă întreaga forță de seducție: nu m-am putut decide niciodată dacă în lumea aceasta există prea multă suferință care produce frumusețe sau prea mult frumos care atrage suferința. Nici personajul lui nu știe și asta îl face viu, îl aduce foarte aproape de noi, chiar dacă osatura vieții lui s-a format într-un timp diferit de al nostru.

Noaptea plec, noaptea mă-ntorc provoacă un joc al admirației nu prin forța narativă, ci prin acele secvențe de viață adevărată, surprinse cu acuitate și reflectând maniera în care un om gândește, trăiește și își spune celorlalți gândul și trăitul. Romanul lui Florin Lăzărescu recuperează, așadar, o existență în aceeași manieră în care o poate face o fotografie în care totul devine semnificativ și emoționant. Este o încercare de activare a hipersensibilității față de o lume simplă și tragică.

P.S.

Aș rezuma mesajul acestui roman cu câteva versuri de la începutul și de la sfârșitul poeziei lui Ovidiu Nimigean, banda I, incluse în antologia nu-ți garantează nimeni nimic:

„am stat la masă am vorbit am privit la

televizor am băut bere am dormit am fumat

am băut cafea am vorbit am fumat am mâncat supă (…)

cred că nu noi suntem de vină”

 

*Denisa Grădinaru, elevă la Colegiul Național Iași, filologie, este viitorul redactor-șef adjunct Alecart.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!