Când încerci să îți faci o idee despre ceea ce este normal și ce lucruri sunt puțin exagerate, există câteva riscuri. În primul rând, sunt acei oameni care merg înainte cu ochelarii de cal ai propriei prostii orgolioase; în ce sens? În sensul că educația postmodernă este din ce în ce mai indulgentă iar inteligența și virtuțile omenești – oricât de bună ar fi echipa pe care o fac cu ideea de libertate – sunt fragil confundate cu concepte simpliste ale existenței, cum ar fi încăpățânarea, ignoranța sau pupincurismul (slugărnicia). Numai din acest punct de vedere putem considera că normalitatea este a fiecăruia, diferită. Pentru a percepe normalul, omului îi trebuie educație, iar astăzi, educația în sine este periculoasă. Îmi fac griji și sper să îmi pot educa familia înainte să înghită mesajele distorsionate ale societății de amestec (care, din nou, este un concept excelent, dar care trebuie tradus cu mare grije), sau – mai bine! – să își poată dezvolta discernământul cu care să filtreze aceste mesaje.
Pentru că tuturor „ni se pare” sau „nu ni se pare normal”, în funcție de caz, aceste sintagme ies din domeniul generalității. Deci, ți se poate părea normal ca într-o țară cu taxe mari să ai parte de servicii publice performante, la fel cum ți se poate părea normal ca, în aceleași condiții, serviciile să fie slabe, slabe „di tăt”. Țări fascinante ca România redefinesc normalul și nu te mai simți nedreptățit când te fură statul, pentru că la noi e normal.
Astfel, când se pune problema de a-ți face treaba, orice meserie sau ocupație ai avea, mai întâi te gândești bine în ce sistem lucrezi; pentru că implicarea afectivă – de exemplu – în sistemul românesc nu pare să ofere uneori satisfacții, decât senzația celorlalți că meriți exploatat. Aici rezidă probabil și vorba „în afară ești apreciat”; în fascinanta țară pe nume Afară. Eu am susținut cam dintotdeauna – inspirat fiind pe la 17 ani de Che Guevara care tăia trestia de zahăr cot la cot cu țăranii – am susținut că „binele tău rezultă din binele altora” și încerc să promovez un soi de profesionalism pe cale de dispariție, chiar dacă noi tinerii ne-o cam luăm de la baștanii care ne trec prin „școala vieții”. Voi aprecia însă faptul că au nevoie de noi, chiar dacă neglijența cu care își conduc huidumele negre foliate îi ajută să bagatelizeze munca pe care o depunem.
Deci efortul, în perspectivă, nu e risipit, ci îți trebuie nervii de oțel cu care să îți faci treaba (nimic nou până acum, de fapt) pentru că reflexul actual general îmi pare a fi altul: nu tu îți faci treaba, ci treaba te face pe tine; un robot care vine la 8:00 și pleacă la 17:00, care trăiește pentru concediu și mâncare.
Ție cum ți s-ar părea normal?
Coloană sonoră: Burial & Four Tet – Nova
