mătura se oprește vei adormi după ce vei repeta în oglindă nothing is gonna hurt you baby vei crede vei pieri ca fumul
Poemele Antoniei Mihăilescu nu compun ci, mai degrabă, deconstruiesc un univers care încearcă să se peticească la loc de unul singur într-o mișcare inerțială și haotică. Dar, mai întâi de toate, frenetică și convulsionată, căci la baza acestei mișcări se află încercarea de a risipi conștientizarea – fără prea mult succes, căci ea s-a lipit ca o ventuză de piele – că realitatea imediată nu doar că se desprinde, bucată cu bucată, ci că acest lucru se întâmplă dintotdeauna însă, cumva, a trecut neobservat. Ființa poetică nu înțelege cum, dar, cu fiecare pagină, devine din ce în ce mai ușor să explici & să justifici incapacitatea de a vedea acest scurtcircuit ascuns la vedere: în momentul în care realizezi că normalitatea în care te situezi este sufocată de kitsch, a privi realitatea printr-un caleidoscop care o distorsionează și distrage de la descompunerea iminentă este singura opțiune de a te perinda în continuare senin prin ea.
Fiecare gest cotidian sau element din lumea pe care o configurează autoarea în Note din secolul kitsch creează impresia că se derulează pe un ecran pixelat, în fața căruia se află o persoană ce încearcă încontinuu să modifice claritatea filmului și să îl vadă la fel de limpede cum crezuse că o face până acum (o seară înecată în pixeli. fumul nevăzut din laptopul/ alb alb numai bun de inhalat de sinapse). Însă, odată ce observi prezența acestor pixeli policolori, așezați grosolan și ostentativ oriunde îți întorci privirea, nu îți mai rămâne decât să râzi și să îi contempli cu nesaț, lăsându-i să înece fiecare dimineață și seară și moment în care ai senzația că filmul ăsta e turnat pe platou lipseşte fiecare cadru fix fiecare scenă cade din cer ca o pasăre moartă.
cauţi cauţi moartea cu lumânarea altă/ melodie se prăbușește peste oraș cine evită acum/ dureroasa lovitură cine mai caută poezia poezia
În volumul Antoniei Mihăilescu, blândețea este scoasă la mezat, căci orice detaliu care decorează pereții universului poetic ce se situează în interiorul său trebuie să treacă printr-un malaxor al durerii înainte să se materializeze. Înarmată cu cinism și cu o privire care desface metodic, iar, uneori, feroce învelișurile stratificate în jurul fiecărui element, autoarea surprinde într-o manieră tranșantă firidele unei lumi ce se mișcă în ritmuri psihedelice. Fragment cu fragment – sau, mai bine zis, pixel cu pixel – aceasta se perindă halucinant în fața cititorului, desfăcându-se în falduri din care ies picioare de pitici care pregătesc morișca, ciorile țepene de pe blocul din față sau portocale ascunse vinul de anul trecut și marea. Aici, durerea nu se insinuează treptat în porii ființei, ci pare să fie însuși aerul pe care îl respiră în timp ce protuberanțele acestei realități văzute parcă pentru prima oară în adevărata sa natură i se relevă. Totuși, suferința tăioasă pe care ele o emană nici măcar nu (mai) este conștientizată, transformându-se în sunetul de fundal al unei existențe trăite în măruntaiele unei umanități larvare, ce nu își dă seama de absurdul și artificialitatea îmbibate în fiecare gest cotidian.
pentru tine pare o altă viață e ca paharul ăsta de ceai pe care îl ţii în mână de câteva ore dulceața fierbinte se topește pe degete sfâșii bucată cu bucată plasticul lumea ştie de globalizare e mai eco să bei din sticlă
Deși la început poeta are convingerea – care se imprimă, apoi, și asupra cititorului – că pixelii când edulcorați, când tăioși ai acestei realități se mișcă în totalitate haotic, într-un fel de mișcare browniană hipnotică, ea începe să observe tiparele ascunse pretutindeni (bălţi noi pe stradă. ai primit vestea nu vine la petrecere te uiţi e şi o dungă maro pe blocul vecin). Iar asta nu diminuează absurdul la care este supusă, ci, dimpotrivă, îl acutizează, căci acum trăiește cu conștiința faptului că detaliile kitsch ce adăpostesc o durere pulsatilă nu îi sunt presărate în cale ca urmare a unui accident. Dimpotrivă, ele se află la locul potrivit în momentul potrivit, în ciuda faptului că nu par să aparțină niciunei lumi în care să palpite umanitatea. Însă și aceasta din urmă este bruiată de scurtcircuite ce apar la intervale neregulate, reflectând ruptura din ce în ce mai puternică a fragmentelor din universul ce se așterne în fața ființei – tricoul pătat voma lui aruncată în coşul de rufe zece zile ori zece zece zece zece zece zece zec zece ze zzz.
la trei te trezeşti cauţi parola de la calculatorul creierului cauţi printre sinapse e începutul unui mister treci de inimă treci de inima inimii e acolo mai multă informaţie reziduală decât dragoste
Versurile dau senzația că o multitudine de detalii, amintiri, gânduri și gesturi – cu alte cuvinte, toate crâmpeiele kitsch din (a)normalitatea imediată – se acumulează într-un singur punct minuscul, însă infinit de dens, doar ca apoi să irupă cu un bang și să se reverse într-un ritm alert asupra locului din care au izbucnit. Aglutinându-se în interiorul poemelor Antoniei Mihăilescu, poeme ce nu pot fi citite decât cu răsuflarea tăiată, ele se învârt în mișcări spiralate din cadrul unui dans ce pendulează între straniu, frumusețe orbitoare și grotesc (luminiţe colorate fumul gros de deasupra orașului e şi tipul de peste drum se holbează la reflexia genunchilor tăi în geamul cu mâini la intervale scurte intră şi iese din parfumerie). Un dans al tuturor lucrurilor ce păreau să fie, până de curând, apanajul normalității, iar când această iluzie se sparge zgomotos nu poți să faci altceva decât să privești și să râzi mecanic.
[Antonia Mihăilescu este nominalizată cu volumul Note din secolul kitsch pentru Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, ediția 2021.]
(*Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași)
