Toată ziua, Dumnezeu străbate lumea, dar, în fiecare seară, se întoarce acasă, în Rwanda. Ei bine, în timp ce Dumnezeu călătorea, Moartea i-a luat locul și, când s-a întors, ea i-a trântit ușa în nas. Moartea a luat în stăpânire sărmana noastră Rwanda. Are planul ei și e hotărâtă să-l ducă până la capăt.
O țară în care se simt tensiunile ce se acumulează tot mai puternic, în care izbucnirile de ură și resentimentele adunate în timp iau forma unor gesturi mustind de o violență latentă, dar nu mai puțin înspăimântătoare, cu atât mai mult cu cât ea vine din partea unor copile și, mai mult, a unor copile ce sunt educate în liceul care ar trebui să reprezinte bastionul emancipării feminine în Africa Centrală. În realitate, Notre-Dame du Nil, izolat printre crestele munților, aproape de izvoarele Nilului, liceul catolic gândit a asigura educația fetelor din familiile bune ruandeze, nu e nimic altceva decât un spațiu în care convulsiile sociale și politice din țară se oglindesc, încurajate de depărtare, de indiferența profesorilor, de ipocrizia sau de meschinăria și îngustimea perspectivei acestora, de moștenirea colonialismului belgian, de dorința de a îndepărta tânăra generație de credințele și de cultura strămoșilor – o dezrădăcinare cu consecințe tragice. O educație la care elita țării visează, dar care nu ascunde altceva decât o încercare de a accede la sau de a conserva privilegii. O educație care nu ezită să ajusteze sau chiar să rescrie adevărurile istorice (În cazul Africii, nu exista istorie, fiindcă africanii nu știau nici să scrie, nici să citească înainte ca misionarii să-și deschidă școlile lor. De altfel, europenii erau cei care descoperiseră Africa și o făcuseră să intre în istorie. Și dacă existaseră regi în Rwanda, era mai bine să uităm de ei, în prezent trăiam într-o republică.) și religioase (Vechii ruandezi erau creștini fără să știe, care așteptau cu nerăbdare sosirea misionarilor pentru a-i boteza), în care franceza e limba de studiu (singura limbă autorizată era franceza, cu excepția, desigur, a cursurilor de kinyarwanda, dar numai în timpul cursului și deloc în afara lui… și mai ales, trebuia proscris, într-un liceu aflat sub hramul Fecioarei Maria, orice cuvânt în swahili, o limbă deplorabilă, care era cea a adepților lui Mahomed), în care performanța e importantă doar pentru cele care provin din mediile defavorizate, adică sunt tolerate (fetele de etnie tutsi), iar pentru celelalte, ceea ce contează e răbdarea de a absolvi. O imagine în mic a unei țări în care nimic nu e așezat, în care jocurile politice și influența celor ajunși la putere înseamnă dorință de răzbunare și oprimare a celorlalți, în care orice e permis pentru a-ți atinge scopurile.
O diplomă tutsi nu e ca o diplomă hutu. Nu e o diplomă adevărată. Diploma e cartea ta de identitate. Dacă e scris pe ea tutsi, n-o să găsești niciodată ceva de lucru, nici chiar la albi. Doar cota îi obligă.
Tinerele acceptate la Notre-Dame du Nil aparțin familiilor care dețin privilegiile puterii, majoritatea de origine hutu, iar cota prin care sunt primite și fete de etnie tutsi este nesemnificativă, generatoare de permanente tensiuni, de amenințări și umilințe pentru acestea: Ei, Veronica, tu cauți drumul ca să te întorci acasă, acolo de unde au venit ai tăi. Nu-ți face griji, mă voi ruga la Notre-Dame du Nil, ca să te poarte acolo crocodilii, pe spinările lor, sau mai degrabă în burta lor. Fetele din clasele terminale știu că tot ceea ce învață nu reprezintă nimic altceva decât o monedă de schimb pentru o căsătorie bună, o investiție nu în viitorul lor, ci al familiilor din care provin. Eram deja niște mărfuri de valoare, fiindcă suntem aproape toate fete de oameni bogați și puternici, fetele unor părinți care vor ști să negocieze la cel mai înalt preț, iar o diplomă o să adauge și mai mult valorii noastre. Avangarda promovării feminine nu este altceva decât fațada de mucava în spatele căreia se ascund aceleași inechități și practici ale alianțelor și căsătoriilor aranjate. Cosmetizate acum sub privirea îngăduitoare a maicii starețe și a părintelui Herménégilde, prezentate ca salt civilizator. În realitate, nu interesează pe nimeni ce și cine sunt aceste fete, ci care le este valoarea. Ca o pereche de cămile, un cal arab pur sânge, o vită bună, un animal exotic în arenele romane – în funcție de loc și de perioada istorică. O marfă. Într-o tranzacție viitoare ce se va termina cu o căsătorie care înseamnă extinderea influenței familiei lor. Promovarea feminină, hai să vorbim despre ea! Dacă ne aflăm aici, în majoritatea cazurilor, e pentru promovarea familiei, nu pentru viitorul nostru, ci pentru viitorul clanului. Această realitate nu le unește însă și nici nu le determină să dorească să schimbe ceva. Majoritatea se complac în acest joc. Fiindcă nu există un altul. Fiindcă fosta colonie belgiană e tributară unui mod de a înțelege lumea și de a trăi pe care niciun european nu vrea și nu îl poate înțelege sau schimba. Căci toți nu au văzut în populația țărilor pe care le-au colonizat decât sălbăticie, exotism, decadență și o nesfârșită sursă de venit și de putere. Crezi oare că o femeie, în Rwanda, ar putea supraviețui fără familia ei, mai întâi a tatălui, apoi cea a soțului ei? Fiindcă există fetele de etnie hutu, acum populația aflată la putere, și celelalte, paria, reprezentate de Veronica, Virginia și alte câteva, tolerate ca urmare a legilor impuse de europeni: Asta e cota: douăzeci de eleve, două tutsi, și, din cauza asta, am prietene, adevărate ruandeze din rândul poporului majoritar, al poporului care muncește cu sapa, care nu au avut loc la liceu. Cum tot spune tatăl meu, va trebui să scăpăm într-o bună zi de aceste cote, e o poveste stupidă!.
Acum sunt sigură, există un monstru care doarme în fiecare om: în Rwanda, nu știu cine l-a trezit.
Ceea ce surprinde în romanul ei Scholastique Mukasonga nu este altceva decât cea mai brutală realitate. Cea care se va transforma, în doar foarte puțin timp, în unul dintre cele mai abominabile masacre ale secolului al XX-lea: genocidul populației tutsi, uciderea în masă de către populația hutu a celor alături de care au împărțit o istorie și un teritoriu, dar față de care există resentimente adânci. O realitate despre care încă se știe și s-a scris foarte puțin. Ceea ce rămâne însă în umbră pentru cititorul care cunoaște prea puțin despre istoria Africii Centrale și de Est, aproape metodic sugerat, nu numit, este ceea ce a provocat această dramă – și nu doar în Rwanda: efectele perioadei în care țările africane au fost colonii, efectele unei brutale intervenții în modul de a trăi și de a gândi al locuitorilor lor. Poate și pentru că o mare parte a ruandezilor, în special de etnie tutsi, s-au salvat părăsind-o. Și mulți au ajuns în Franța sau în țări vorbitoare de limbă franceză.
Știi bine că toate astea se sprijină pe minciunile tale. // Nu sunt minciuni, se numește politică.
Notre-Dame du Nil surprinde, așadar, relațiile dintre tinerele aflate în ultimul an de colegiu pentru a dezvălui deteriorarea tot mai accentuată a raportului de forțe dintre hutu și populația tutsi, tensiunile tot mai vizibile și ceea ce a făcut posibilă oroarea, cruzimea, masacrele. Sunt, pe de o parte, aspecte ce țin de manifestarea puterii în orice spațiu închis, izolat. Există ipocrizie și imoralitate drapate sub gesturi doar aparent nevinovate, există constrângeri și brutalitate. Strictețea regulilor nu împiedică subterfugiile care duc la încălcarea lor. Într-un loc în care tinerele sunt atent supravegheate și castitatea e mai importantă decât educația propriu-zisă, părintele Herménégilde se dovedește o figură sinistră. El e cel care își alege protejatele, dintre cele mai frumoase, pe care le ademenește cu daruri lipsite de orice valoare, dar atât de neobișnuite pentru niște fete care cunosc prea puțin din ceea ce înseamnă Europa și pentru care tot ce vine de acolo generează o perpetuă fascinație. Rochiile primite prin donații, oferite în camera lui, devin pentru părintele Herménégilde pretext de a privi, de a pipăi trupuri și de a obține diferite favoruri. Aceeași morală creștină acceptă compromisul când una dintre ele, Frida, „logodită” cu un înalt demnitar zairez, cu mai multe soții, dar niciuna mamă a unui fiu, rămâne însărcinată. Încercându-se astfel să se păstreze aparențele și bunele relații dintre cele două state. Moartea fetei aruncă o umbră în sufletele tuturor celorlalte, asupra acesteia planând sinistra posibilitate a încercării familiei de a-și salva onoarea. E o lume a manipulării și a compromisului, în care cei privilegiați își permit orice: Ambasadorul Balimba a cerut transferul și l-a obținut rapid. A făcut parte din delegația zaireză pe lângă OUA la Addis-Abeba. Tatăl Fridei a părăsit diplomația și s-a lansat în afaceri, se spune că ar fi reușit… O lume cu nimic mai bună decât oriunde în altă parte. O lume scoasă din țâțâni, azvârlită în istorie, uitând de vechile obiceiuri și ritualuri. În care vrăjitori ce păstrau secretele regilor – abavubyii știind să aducă ploaia, citind în scânteile focului, păstrând legăturile cu o altă ordine – sunt alungați în mlaștini și își dezvăluie secretele doar unor foarte puțini, așa cum e Virginia, tânăra tutsi ce și-a păstrat intactă curiozitatea și a cărei familie încă trăiește conform vechilor ritmuri ale pământului, ale ospitalității – după un cod ancestral prea puțin afectat de schimbări. Dar acești bătrâni și bătrâne mor ducând cu ei lumea pe care au cunoscut-o, retrăgându-se din cea în care nu-și mai găsesc locul. Există, într-un soi de agonie, acea lume în care mai pulsează ceva din legăturile cu natura și cu spiritele morților, în care granița dintre ceea ce se cunoaște și ceea ce poate fi dezvăluit e fragilă, în care mai întâlnești păzitori și ritualuri ce țin răul la distanță. Doar pe cel cunoscut, nu și acela pe care noua ordine l-a produs. Totuși, prea puțin din această lume ajunge în spațiul de la Notre-Dame du Nil sau în împrejurimi. Iar dacă ajunge, ia forma nebuniei lui Fontenaille, artistul francez care visează să refacă pe terenul deținut de el ceva din gloria de altădată a obiceiurilor și a ritualurilor tutsi, văzând în tânăra Veronica o zeiță egipteană și în Virginia, pe Cadance, regina neagă, regina Nilului: Tutsi își păstraseră vacile, taurii lor sacri, își păstraseră nobila prestanță, fiicele lor își conservaseră frumusețea, dar își pierduseră Memoria. Iar acum, el, Fontenaille, urma să-și îndeplinească misiunea. Abandonase totul pentru ea. Reconstruise templul zeiței, piramida faraonilor negri. Le pictase pe zeiță și pe regina Candace. „Și voi, a spus el, grație mie, pentru că sunteți frumoase, pentru că le semănați, o să recuperați această Memorie”. O nebunie care se dovedește la fel de periculoasă ca ideea Gloriosei de a înlocui nasul Fecioarei Maria de la izvorul Nilului cu un altul, care să nu fie un nas tutsi, ci unul hutu, un adevărat nas de ruandez, cel al poporului majoritar. O ideea care, alimentată de ură și de manipulare, va avea consecințe tragice.
Tatăl meu spune că nu trebuie să uităm niciodată să ținem poporul în frică.
În liceul destinat elitei feminine răul îmbracă nenumărate forme și ele sunt primele semne ale răului mai întunecat și insidios ce e pe punctul de a cuprinde întreaga țară. E vânătoarea de vrăjitoare pe care o instituie Gloriosa împotriva colegelor de etnie tutsi și care va sfârși cu oribila minciună despre atacul asupra ei al unei bande de inyenzi, cu arestarea unui tânăr tutsi nevinovat și cu vandalizarea gospodăriei altora, cu distrugerea Fecioarei Notre-Dame du Nil, cu conspirația împotriva fetelor tutsi, totul culminând cu uciderea sălbatică a Veronicăi, tânăra care încercase să se adăpostească în casa lui Fontenaille, cel ce ajunsese să vadă în ea întruchiparea lui Isis – nebunie care va duce la moartea atâtor tineri și la propriul sfârșit. Tensiunea se acumulează lent, dar constant, violența e aproape palpabilă, doar formele prin care se va manifesta așteaptă momentul care să conducă la izbucnirea ce anticipează, în mic, cruzimea pârjolitoare de peste foarte puțin timp.
Romanul lui Scholastique Mukasonga (în traducerea Adinei Dinițoiu) nu este, așadar, decât o bucată a unei realități atroce, a barbariei și a modului în care oamenii se lasă devorați de fantasme, cuprinși de febra delirului unor idei, de dezumanizare. Cutremurător e că răul nu lucrează doar în ființele adulte. El e culcușit adânc în sufletul tuturor și nu există o vârstă a inocenței, ci doar un „teritoriu” în care el nu s-a manifestat încă. Sau persoane care aleg să se salveze plecând, evitând contaminarea, sperând că îl pot ține la distanță. Și că va veni un timp al reîntoarcerii. E ceea ce crede Virginia, e ceea ce crede orice dezrădăcinat, orice refugiat, orice disperat:
Mă voi întoarce când soarele vieții va străluci din nou deasupra țării noastre.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
