Spectacolul regizat de Lucian Dan Teodorovici este, în mod cert, unul dintre cele mai interesante propuse pe scena ieșeană în ultimul timp: o situație gravă (criza existențială pe care o parcurge Cristian și care-l conduce la decizia de a se sinucide – punct din care, de altfel, începe spectacolul) grefată peste atmosfera grotesc-carnavalescă (dar perfect recognoscibilă) în care totul s-a transformat în știre menită să hrănească nevoia de senzațional și enormul instrument de manipulare publică. Simplitatea acțiunii e menită să sublinieze, prin epurarea de orice element ambiguizant, condiția omului contemporan – ipostaziat generic aici. Astfel, Cristian, e pe punctul de a-și lua viața, undeva în afara Orașului, dar nu destul de departe de tentaculele lumii moderne și de prezența semenilor, căci, chiar sub stâlpul ales drept spațiu al împlinirii deciziei sale, apar pe rând mai multe personaje (de la cei doi tineri vagabonzi care-și văd ocupat locul în care jucau barbut, până la cumnatul căruia Cristian îi dăduse un ultim telefon și, în cele din urmă, la echipa de televiziune chemată la fața locului) care transformă totul în circ mediatic, într-un amalgam de gesturi ce trădează, în ciuda inconștienței de factură comică a protagoniștilor, instinctivitatea, stupiditatea, lăcomia, contorsionările grotești ale sinelui și ale lumii, nebunia vâltorii din care Cristian dorise să scape. Confruntat însă cu cinismul și dezabuzarea, personajul optează în final să renunțe la gestul sinucigaș, refuzând să facă din decizia sa inițială un act care să alimenteze nebunia colectivă.
Lumea în care trăiește Cristian (și pe care ne-o propune Lucian Dan Teodorovici) e exclusiv constituită dintr-o suită de imagini – chiar gestul lui de a-și suna cumnatul afacerist și de a-și declara decizia de a se sustrage sordidului omniprezent ține de aceeași imagine contrafăcută din care se constituie această lume și la care se raportează într-o anumită măsură personajul. Viața se constituie (și este redusă) la o succesiune de cadre ce se schimbă cu repeziciune, care pot crea impresia de adâncime, dar care în realitate sunt un imens nimic, o contrafacere apocaliptică din care tocmai omul a dispărut în ciuda prezenței lui agresive, parte a mecanismului absurd. Din această perspectivă, Unu + unu e un spectacol despre modul în care omul a devenit captiv (și parte) în uriașul mecanism al spectacolului mediatic și, în același timp, un spectacol care regizoral se eșafodează pe principiul descompunerilor și al recompunerilor unor imagini semnificative din perspectiva derizoriului și a manipulării omniprezente. Grefat pe imaginarul christic, adeseori explicit, eșafodajul propune o succesiune de ipostaze/ imagini generice ale Noului Testament, cu semn schimbat însă. Ceea ce acolo și atunci însemna sens devine în prezentul de aici imagine goală. Sunt câteva secvențe de un puternic impact, explicite: cei doi vagabonzi jucând zaruri la picioarele lui Cristian, personajul pe fundalul stâlpului de curent electric amintind momentul răstignirii, aceeași pereche țintuită apoi alături de el, precum tâlharii din dreapta și din stânga Fiului lui Dumnezeu, spălarea picioarelor de către Maria Magdalena. Numai că nimic nu poate recupera sacrificiul și nicio salvare nu este posibilă. Contrafacerea, setea de senzațional, goana după subiecte tari sunt legile noii umanități, devenite nu doar vizibile, ci imuabile odată cu intrarea în scenă a cameramanului și a reporteriței gata să transmită în direct ultimele momente ale „protestului politic” care ar trebui să fie gestul lui Cristian.
Nu întâmplător, reprezentația se deschide sub semnul contrafacerii, al insinuării vorace a unei suprarealități mediatice care sufocă, înlocuind definitiv, realitatea. Sonoritatea goală, iluzia, aparența, panoplia grotescă de promisiuni sunt chipurile noii divinități. Deformarea senină triumfă în realitatea politică, socială, familială, spectatorii sunt seduși și abandonați într-un univers contrafăcut. Vocile industriei media te învăluie, din privitor devii parte a angrenajului care vizează deopotrivă propria existență și pe cea a personajelor. Interesantă mi s-a părut soluția regizorală pentru deschiderea spectacolului: spotul publicitar înlocuiește trăitul, iar omul viu – prezența fizică de pe scenă – e redusă la o voce care vibrează în neant, o voce acoperită de sunetele și imaginile care prind viață în jur. Și ajungem la punctul forte al viziunii regizorului în acest spectacol: prezența unui personaj-narator (tehnică atipică dramaticului pur, dar care conferă reprezentației impresia de distanțarea necesară). Nu e nici o voce din off și nici un „narator” complet detașat, impersonal, urmărind sau spunând povestea, ci un personaj complex, atent creionat și excelent interpretat de Ada Lupu. E deopotrivă un demiurg, un păpușar care își pierde parțial puterile în fața voinței celorlalte personaje, un cabotin, care introduce personajele în scenă, le dictează gesturile și măștile faciale, posturile, tonalitatea vocii, dar are propriile limite sau scăpări. Posedă deci un scenariu prestabilit pentru „comedia” ce se joacă în fața spectatorului (definindu-se astfel ca o proiecție a regizorului însuși într-un spectacol cu sforile „la vedere”), dar, în același timp, pare mânat de un impuls invers, acela de a-și exhiba propriile limite, de a sublinia ironic spectacolul grotesc în care sunt prinse personajele. Acestea își joacă așadar rolul și o fac trăind perfect adaptate datului existențial în care sunt închise: de la cei doi Tineri – cuplu comic, de o candoare ce frizează stupiditatea până la spiritul veros al cumnatului sau la logoreea reporteriței.
Lumea ca spectacol și spectacolul lumii, iată cele două paliere pe care se constituie reprezentația și, implicit, sensul. Cu riscurile de rigoare, ce, în acest caz, afectează în primul rând statutul personajului de prim-plan, Cristian, care, în partea a doua este înghițit el însuși de vertijul forțelor pe care gestul său le declanșează. Prezența lui scenică se diminuează, devenind aproape exclusiv în partea a doua el însuși un simplu privitor. Voința i se surpă sub declanșarea uriașei înscenări a propriului „protest”, iar lumea se reduce la scena pe care se va juca exclusiv comedia manipulării media. Prezența reporteriței (Delu Lucaci) umple scena și centrează atenția spectatorului pe uriașul mecanism al regiei omnipotente. Cu o atentă dozare a efectelor, de la plictisul profesional până la cinism și agresivitate, cu momente de dramă personală bine jucate și o extraordinară prezență scenică și dicție, Delu Lucaci susține eșafodajul glisării spectacolului spre grotescul perceput ca normalitate. Bine echilibrat e și jocul raporturilor dintre ea și cameraman (Radu Homiceanu) ale cărui gesturi minimaliste nu exclud o prezență scenică pregnantă, contrapunctică desfășurării de forțe insinuante ale partenerei care domină locvace totul. Se creează astfel un echilibru între puterea imaginii și cea a cuvântului, noua realitate tv. eludând complet adevărul. Meschinăria coexistă astfel cu chipurile zâmbitoare, amenințările cu bunele intenții, interesele personale se amestecă peste cele profesionale, granițele se șterg, totul poate fi interpretat cu semn contrar, totul conduce la mulțumirea senină din final, din care drama lui Cristian a fost complet eludată și „vinovatul” acoperit de disprețul loviturilor și al vorbelor. Chips-urile împărțite ca între prieteni, sticla trecută din mână în mână statuează triumful derizoriului și al consumismului vorace – în care orice e permis atâta timp cât echilibrul imaginii nu e afectat. La impresia de lume pe dos contribuie în aceeași măsură prezența savuroasă a celor doi vagabonzi, amestec de comic și tragic prin agresivitate (Dumitru Năstrușnicu) și reducție tâmpă, automatism mimetic (Horia Veriveș). Același echilibru care nu frizează niciun moment șarja îl păstrează și prezența lor scenică. Seriozității primului i se opune maxima inocență a celui de-al doilea, inițiativei personale fireasca repetiție verbală. Pe fundalul acestor perechi gândite doar aparent antitetic se desprind cele două individualități: Cristian (Ionuț Cornilă) și Cumnatul (Doru Aftanasiu). Forța celui dintâi e treptat preluată de al doilea și Ionuț Cornilă pare a se pierde la un moment dat – poate prezența lui ar fi trebuit, măcar gestual, marcată mai mult în partea a doua a spectacolului – sub verva de afacerist a cumnatului. Înăuntru și în afară, doar Povestitorului (Ada Lupu) îi rămâne să fie și să pară în același timp, să se arate și să iasă din cadru, să accentueze condiția tuturor acestor marionete (și a lumii în sens larg – fără a se sustrage din ea), păpușar și păpușă la rândul lui.
Jucându-se cu soluții regizorale diverse și păstrând echilibrul între acestea, Lucian Dan Teodorovici e nu numai un autor dramatic sigur pe tehnicile sale, ci și un regizor cu o largă perspectivă asupra evoluției spectacolului, amestecând registre, tatonând, intertextualizând și creând un univers problematizant deloc la îndemâna oricui. Lumea spectacolului/piesei lui Teodorovici este lumea în care Christ refuză răstignirea/ suicidul. O lume în care „dispariția unei singure ființe, deci a perspectivei acelei ființe” nu absolvă, nu vindecă, ci „anulează lumea, duce la apariția altei lumi, una cu totul nouă”.
