Numărul 17
din editorial
Atunci eram un fluture într-un borcan. Am învățat să sparg sticla. Și cioburile au rămas – haotice, aruncate, dezorientate și ireversibile – în casa bunicii, la masa de scris, prin parcuri, câteva prin alte orașe, alte țări, pe balcoane, pe bănci și între două trotuare. Câteva, în cărți. Altele, la câțiva oameni. Acum frântura aceasta de sticlă, însă, mă surprinde și pe mine. Sunt eu aici, sărind, râzând, mult prea veselă și prea diferită de ceea ce am devenit, contrastând cu tot ce se află în jurul meu, ciufulită, mică, îmbufnată că păpușile vorbesc din ce în ce mai rar cu mine și prefăcându-mă că între degetele mici și încovoiate de o greutate mult prea mare, cartea Fraților Grimm începe să fie mai mult decât o jucărie. Era un volum mic și gros, pe care probabil încă l-aș găsi, studiind învălmășeala de cărți care îmi compune acum biblioteca, coperțile i le rupsesem și paginile erau meticulos marcate de sublinieri strălucitoare, colorate, tremurătoare, cartea aceea reunea probabil, și în special în paginile preferate dedicate poveștii Albă-ca-Zăpada, toate accesele mele copilărești, toți pumnișorii mei încleștați de furiile bomboanelor cocoțate prea sus pe etajeră, de revoltele împotriva somnului de prânz și a ceaiului prea fierbinte. (fragment din editorialul semnat de Ioana Tătărușanu)