Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia,
s-ar transforma radical.
Omul de astăzi – o fiară îngrădită în cușca realității virtuale, a superficialității, a artificialului, unde orice interacțiune și orice sentiment sunt prefabricate. O fiară cu un destin făurit în mare parte de cei de dinaintea lui, de cei ce au contribuit la degradarea valorilor. Într-o astfel de lume gata putredă, ce ne mai poate salva? Poezia, spune și repetă Adrian Alui Gheorghe, căci ea e singura care ne înțelege, care mai crede în iubire și în uman. Prin poezie am putea deveni din fiare, învingători absoluți, lăsând în urmă tot ce e contrafăcut și a ajuns să ni se pară firesc. Ea singură, poezia, ne-ar putea deschide ochii și astfel n-am mai umbla orbi prin noi, ne-am descoperi și cunoaște sinele, deși existența pe care o ducem, cu aparenta ei complexitate, pare să încetinească acest proces. Căci omul modern se complace în carnea lui obosită, într-o credință pe care nu și-o asumă (mă prefăceam că sunt credincios), constatând greșelile fundamentale ale vieții proprii, dar rămânând indiferent sau neputincios în a le îndrepta.
Trăim într-o lume în curs de relativizare.
Ne virtualizăm cu fiecare zi, cu fiecare noapte.
Virtualizării îi urmează ficționalizarea.
Ne naștem gata povești.
În buna regulă a lumii noastre,
toate poveștile sunt cu final nefericit.
Cel mai mare dușman al omului contemporan este el însuși, continuând să tehnologizeze și să se predea tehnologiei, să lase în urmă valori și sentimente, condamnându-i pe succesorii săi la același destin fără miză, iar acest lucru nu poate fi iertat. Lipsa de inițiativă nu e scuzabilă. E mai ușor să fii spectator, să nu te implici, să aștepți mereu ca alții să o facă, să-ți păstrezi gândurile în cap – la fel cum mai ușor e să fii o fiară decât să-i lași pe ceilalți să-ți cunoască vulnerabilitățile. Fără a ști că astfel devii o poveste cu final nefericit.
Volumul de poezie Nu-i mai așteptăm pe barbari, scris de Adrian Alui Gheorghe, reușește să traseze o radiografie a lumii actuale, lume care nu mai poate fi reformată. Barbarii nu mai sunt doar cei ce au îngenuncheat Roma, sau cei ce au îngenuncheat alți barbari, barbarii de ieri s-au întâlnit cu barbarii de azi, iar cei ce i-au așteptat pe barbari s-au transformat și ei în barbari. Toți suntem barbari. Nu-i mai așteptăm pe barbari, fiindcă am devenit deja barbari. E o punere în cuvânt a unui gând amar (născut dintr-o realitate la fel de amară), o lucidă meditație asupra timpului în care trăim, o coborâre în miezul a ceea ce a devenit omul. Nici un moment încărcată de cinism. Dimpotrivă, pulsând de dragoste față de umanitate și de încredere în puterea poeziei de a transforma barbarul (din nou!) în om, de a-l obliga să-și lase pieile și platoșa de indiferență, să se înalțe spre ceva.
Poezia lui Adrian Alui Gheorghe ne amintește că avem nevoie de Profilaxie, că e nevoie să ne spălăm mâinile, sângele, creierele, să spălăm chiar și apa, căci am reușit cumva să o infectăm și pe ea prin ignoranța noastră. Aducem Marxismul din nou la modă, uitând un capitol fundamental al istoriei recente. Avem dintr-odată înțelegere pentru monștrii trecutului, deși organizăm colocvii și seminare pentru deținuții de la Aiud și de la Râmnicu-Sărat, rememorăm Fenomenul Pitești printr-un film de desene animate. Atingând un maxim de ipocrizie, reușim să găsim compasiune pentru călăi, să vedem că în ciuda crimelor înfăptuite au avut și părți umane, oricât ar fi ele de mici, dat fiind că Stalin nu a fost un tată chiar așa de rău, Engels a iubit la nebunie pisicile, Lenin purta un crucifix cusut în căptușeala vestonului, Pol Pot dormea cu fotografia mamei sub pernă, Kim Ir-sen a pansat lăbuța unei maimuțe rănite, Ceaușescu iubea câinii maidanezi, Fidel Castro lăcrima când își amintea de bunicul matern, iar Mao a fost toată viața un copil mare. Suntem responsabili de propria noastră soartă. Avem impresia, în stupiditatea noastră, că trebuie să astupăm rănile vechi, că trebuie să ne aruncăm voluntar în amnezie, când, de fapt, doar asumându-ne aceste suferințe și dându-le sens ne-am putea lepăda complet de ele – ne-am putea lepăda de Marxism și de orice alt regim totalitar, iar tortura nu ar mai ajunge la subtilitatea artei. Poezia ar deveni un mijloc de salvare, căci ea e ceea ce eliberează cuvintele atunci când o presiune prea mare le face să sufere, un fel de geamăt, un fel de țipăt, pe care-l putem regăsi în ochii fiecărui om – chiar și în cei ai surdomuților. Mai mult, surdomuții sunt capabili să o înțeleagă mai ușor, fiindcă cel mai adesea ea nu are nevoie de cuvinte. Ea se simte, se prelinge prin simțuri în sânge ca o muzică. Poetul, în schimb, se folosește de cuvânt, îl ia, îl șlefuiește, îi îndepărtează asperitățile, muchiile, colțurile, îi dă forma lucrurilor, ia cuvântul apă, de exemplu, și îl face să curgă până când cititorul simte că este în pericol de înec și strigă după ajutor. Acesta e travaliul și harul poetului: de a te împinge în mijlocul realității, de a o face vizibilă, de a te confrunta cu tine prin ea și cu ea prin tine însuți. Există poeți tineri și poeți bătrâni. Primii visează să îmbătrânească, fiindcă li se pare că e prea puțin să trăiască de pe o zi pe alta, iar naivitatea gândului că mai au o veșnicie de trăit – pe care nu știu cum să și-o cheltuiască – îi îngrozește. Cei bătrâni îi admiră pe cei tineri cu tot ce e al lor – opiniile, curajul, forța și talentul. În ciuda subtilei ironii, e aici o recunoaștere a inconștienței, a frumuseții unei vârste și a unui crez:
ei știu totul despre iubire
pe când eu mă străduiesc să uit
ei știu totul despre ce rost mai are poezia
pe lumea asta
pe când eu mă străduiesc să mă mint
că mai are vreun rost
Granița dintre cele două „vârste” este fragilă, poate fi traversată cu ușurință. Din poet tânăr devii poet bătrân atunci când îți pierzi credința în iubire și în poezie, când te lași cuprins de uitare și-ți scrii poeziile mai mult în gând, ca să nu consumi multă hârtie, sau uneori le scrii cu degetul pe apă. E un ciclu permanent și ireversibil.
Astfel, prima parte a volumului Nu-i mai așteptăm pe barbari, intitulată Îngroparea cărții, urmărește alterarea lumii prezente, pe care noi nici măcar nu încercăm să o oprim. Lăsăm realitatea să ne înghită și să ne deterioreze sufletele și mințile. Trăim un secol al barbariei, repetăm aceleași greșeli. Deși suntem conștienți de ele, ne predăm Bătrânului din parc și-l lăsăm să ne fure fără pic de jenă copilăria, tinerețea și frumusețile.
Să îngropăm, să îngropăm cărțile.
Să uităm încet și sigur.
Să facem un plan de uitat comun.
Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile.
Să-i îngropăm pe cei care le-au citit.
Partea a doua a volumului, intitulată Poeme Americane, redescoperă aceeași lume denaturată, însă de data aceasta transmutată pe teritoriul american. În New York, orașul tuturor posibilităților, poți cumpăra orice, găsești chiar și vieți de unică folosință, pe care le poți returna dacă prezintă defecte de fabricație, iar la două vieți cumpărate pe același bon primești gratuit o bandă pentru albirea dinților, care ajută la obținerea efectului de zâmbet hollywoodian. Într-o notă ironică, Adrian Alui Gheorghe demonstrează că astăzi poți cumpăra orice dacă dispui de resursele financiare necesare. Omul contemporan are impresia că i se cuvine totul, iar consumerismul e la cote maxim – cumpărăm, deși nu avem nevoie, iar seara gunoierii adună resturile de vieți netrăite în tomberoane galbene. Curentele progresiste ne domină. Ele ucid. Ucid multiplii indivizi dinăuntrul nostru, precum ego-ul interior ce îi cânta la trompetă bărbatului din Manhattan, care și-a dat recent foc. Pe Pământul făgăduinței, aflat într-o permanentă așa-zisă evoluție, de fapt o evoluție din punct de vedere al invențiilor materiale, o involuție în planul spiritului, unii americani adună toată viața dolari, neoferindu-și nici măcar plăcerea de a se opri și de a-i număra. Aici, în America orice poate fi falsificat, chiar și emoția produsă de poezie. La festivalul de la Chicago, toți poeții mimează inspirația, mimează o încărcătură emoțională, chiar dacă publicul este absorbit în mod evident de ecranul telefonului, iar femeile se lasă cucerite de lipsa de talent. Frumusețea este dată pe mâna trișorilor.
Volumul lui Adrian Alui Gheorghe obligă la o suită de interogări. Nu poți să nu te întrebi ce este viața, cum putem să ne definim viața și sinele, cum putem scăpa de barierele care ne împiedică să devenim cine ne-am dori să fim:
viața e o chestiune de imaginație
poți să lași toate acestea în așteptare
și tu să scrii o carte
despre cât de greu este să urci Everestul
despre cât de chinuitor este să cobori
pe fundul oceanului
se va găsi cineva care va spune
că nu ai coborât îndeajuns
că nu ai coborât până la limita
la care un om se sufocă
cu propria imaginație.
Poetul nu se ferește el însuși să întrebe și nu ne ferește nici pe noi de a căuta răspunsuri. Pentru el, viața e un concept relativ, subordonat întotdeauna imaginației. Prin ea ne putem întrece limitele, căci e singura care ne permite să ne îndeplinim visurile – fie și visând la ele. Iar după viață, moartea – un alt „teritoriu” pe care Adrian Alui Gheorghe nu ezită să îl cartografieze:
Fiecare om moare la locul altuia
am vrut să-i spun lui Mircea Eliade
căutându-i mormântul
în Oak Woods Cemetery din Chicago
din păcate, îmi spunea un prieten,
cu care împărțeam pâinea drumului
morții incinerați sunt ca sinucigașii postum
și nu sunt îngropați în pământ
ci la marginea cerului
Surprinzător sau nu, moartea devine și ea un concept relativ. Niciun om nu-și poate prevesti și nici preveni moartea, la fel cum nu-și poate alege locul în care să moară, iar câteodată nici măcar cel în care va fi îngropat. Moartea ne urmărește încă din prima zi de viață; ne aflăm într-o continuă așteptare până când ea decide în sfârșit să vină să ne ciupească de obraz, amintindu-ne că a fost mereu prezentă în noi.
În partea a doua a volumulului se confirmă că America nu e cu nimic diferită de Europa. Viața și moartea sunt la fel peste tot, nu țin cont de diferențele dintre spațiile geografice sau dintre culturi. Sufletul uman se simte la fel de înstrăinat oriunde s-ar afla.
A treia parte este intitulată Liniște, se rescrie istoria. Primul poem al acesteia (cel care îi dă și numele) se reîntoarce la ideea lipsei de inițiativă a omului contemporan. Poetul ar putea schimba lumea prin această creație himerică și hipnotică, însă este distras și renunță. Ia foaia o mototolește, iar istoria trece indiferentă. De ce să mai modificăm realitatea, să o ameliorăm, când deja s-au întâmplat atât de multe? Când istoria noastră e încărcată de atâta rău? În lumea contemporană frica ține loc de ideologie, lașitatea este lecția de diplomație care se predă în toate universitățile, cartea de istorie e un pod cu vechituri în care înghesuim sentimentele bune și ratările spectaculoase, iar patria a devenit închisoarea perfectă din care nimeni nu mai scapă nici prin evadare, nici prin visare. Mai mult decât atât, actualitatea e atât de contaminată de un aer de import, încât scriitorii care ne-au alăptat cu laptele limbii române se usucă pe hârtie. Uitarea cuprinde totul, inclusiv ceea ce ține de imediat.
Cea de-a patra și ultima parte a volumului, intitulată Muntele, aduce în prim-plan un munte fals, simbol al pierderii unor temelii morale puternice, care au constituit cândva fundația lumii noastre. Muntele este simultan și un simbol al cunoașterii și al autocunoașterii, dar dorința de a ști, de a transcende realitatea începe ușor-ușor să se piardă. Deși inexistent, muntele reușește totuși să atragă curioși și așa-zis gânditori (acești noi guru ai vremurilor noastre) ce încearcă să-i demonstreze existența. Firmele de turism profită, organizând excursii și vânzând fructe din arbuștii ipoteticului munte. Specia umană își dovedește încă o dată prăbușirea, gata să facă selfie-uri cu ceva ce nu există, cu moartea din hău, dar și cu Dumnezeu. Un singur alpinist reușește să spargă această ipocrizie colectivă, urcându-se pe așa-zisul munte, ajungând poate în cer și lăsând un mesaj:
Să facem din viața noastră o continuă pauză publicitară pentru produsele care se vând la bucată și la grămadă, care se rostogolesc dintr-un depozit uriaș în intimitățile noastre golite de sens, de valori, de sentiment!
Am putea spune că Adrian Alui Gheorghe este un astfel de alpinist. Volumul Nu-i mai așteptăm pe barbari ne zgâlțâie (la propriu) din anestezia și din amnezia în care ne-am cufundat. Poezia lui nu e pentru oricine, ci pentru cei care nu acceptă că omul nu mai este om, e fie fiară, fie barbar, fie o fărâmă de istorie. E pentru cei care încă mai cred în om și în umanitatea lui, pentru cei care încearcă să se salveze și să salveze.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit la acest volum este tonul satiric, dar care nu devine niciodată incisiv. Judecând lumea în care trăim, deși trage subtil un semnal de alarmă, poetul nu dă impresia nici un moment că vorbește din postura unui Demiurg, ci se include printre ceilalți – este unul din cei mulți ce nu pot și nici nu vor aduce o schimbare radicală.
Toate poemele volumului sunt ca o gură de aer proaspăt într-o realitate sufocantă. Adrian Alui Gheorghe își mărturisește crezul în capacitatea umanului de a rezista în fața asaltului de in-uman/ne-uman, iar Nu-i mai așteptăm pe barbari e o extraordinară pledoarie pentru poezie și pentru omul uman.
- Adrian Alui Gheorghe este invitatul nostru la FILIT, la ZOON POETIKON unde, alături de Cosmin Perța, de Paula Erizanu și de Vlad Alui Gheorghe, va intra în dialog cu tinerele poete Ioana Tătărușanu, Denisa Grădinaru, Mălina Turtureanu și Theodora Sterpu și va citi din Nu-i mai așteptăm pe barbari. Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI!
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
